Carl Frode Tiller: Sînt un mai bun scriitor decît muzician, pentru că în scris mă pot bucura de o libertate deplină

Un scriitor norvegian pasionat de muzică, Carl Frode Tiller a ajuns la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii în toamna anului trecut cînd, alături de traducătorul norvegian Steinar Lone, a fost invitatul unui eveniment dedicat literaturii norvegiene. „Un mai bun scriitor decît muzician”, perfecționist, dedicat personajelor sale și experimentelor literare, a reușit să aducă trilogia sa, Încercuire, mai aproape de publicul român și l-a familiarizat, cîtuși de puțin, cu felul în care scriitorii nordici percep procesul creativ și literatura.

A fost Încercuire gîndită de la bun început ca fiind o trilogie sau a fost construită așa după ce ați început să o scrieți?

Nu am știut, sincer, în ce urma să se transforme cartea. Cu siguranță nu m-am gîndit la ea din start ca la o trilogie. Odată ce am început să scriu prima scrisoare, care a fost una destul de lungă, am înțeles că aveam nevoie să scriu mai multe cărți, pentru că aveam nevoie să creez multe scrisori. Așa că atunci am înțeles că vor exista mai multe cărți, patru-cinci poate, dar nu am știut că va fi o trilogie.

În legătură cu structura bazată pe scrisori – ați ales-o pentru că este, în mod clar, un mod mai subiectiv de a spune lucrurile, sau pentru că ați vrut pentru cărțile dumneavoastră o structură mai specială?

La început, am avut nevoie de o pauză de la toate celelalte scrieri mai intense. Așa că a fost o modalitate foarte bună să pot scrie despre identitate. Tranzițiile dintre scrisori și viețile celor care le scriu te ajută să vezi felul în care trecutul a conturat atît personalitățile personajelor, cît și felul în care ele au evoluat și au ajuns să trăiască viețile pe care le au în anul 2006. Putem să înțelegem și felul în care viețile lor în 2006 afectează amintirile lor. Pentru mine, momentul în care am realizat că toate aceste lucruri se întîmplă, a fost acela în care am înțeles că scrisoarea este cea mai potrivită cale să scriu despre identitate, despre felul în care concepem singuri ceea ce se petrece cu noi și despre adevărurile despre sine.

Vă gîndiți, poate, că identitatea noastră din prezent e rezultatul mai multor identități pe care le-am avut în trecut?

Da, cu siguranță, așa cred că este. Și totodată povestea despre David nu a fost cel mai interesant lucru pentru mine – ci poveștile autorilor scrisorilor; felul în care identitățile lor au fost formate.

Niciodată nu am avut o idee concretă în legătură cu ceea ce urma să scriu

În Încercuire oferiți trei perspective diferite asupra acelorași lucruri. Care a fost momentul în care ați realizat că perspectiva e un lucru atît de important, încît trebuie s-o transformați în subiectul unei cărți?

În timp ce scriam. Niciodată nu am avut o idee concretă în legătură cu ceea ce urma să scriu – doar începeam să scriu și restul se întîmpla. La început, în mintea mea, sînt doar personajele – scriu despre tipologii care mă interesează și, odată ce le conturez, vreau să aflu din ce în ce mai multe despre ele. Apoi, treptat, vin și ideile despre structură și despre felul în care pot introduce aceste personaje într-o lucrare mai complexă. Așa că locul pe care perspectiva l-a ocupat a fost unul pe care l-am văzut, chiar eu, destul de tîrziu.

În carte, cititorul e confruntat cu trei fețe diferite ale adevărului, legate de aceeași poveste. A fost aceasta o lecție pentru David, a învățat el astfel că adevărul despre același lucru poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiți?

David citește singur toate scrisorile și se cunoaște astfel pe el însuși. Fără să povestesc prea mult despre subiect, putem spune cu adevărat că da, a fost o lecție pentru el să descopere adevărul lui, din adevărurile celorlalți.

Cum vă construiți personajele – sînt ele construite pornind de la trăsăturile personale, sînt inspirate din defectele, calitățile și fricile dumneavoastră; sau sînt inspirate de oamenii pe care-i aveți în jur?

Aproape întotdeauna încep să le construiesc folosindu-mă de experimente de limbaj. În primul meu roman, la început, am scris despre un student destul de singuratic. Experimentul pentru mine a fost acela că am vrut să folosesc doar propoziții închise. Am vrut să încui, să blochez orice propoziție între două puncte, în așa fel încît să pot exprima singurătatea lui folosindu-mă de aceste tertipuri lingvistice. A fost un eșec total, o încercare nereușită. Cînd am înțeles că propozițiile sînt extrem de scurte, iar rapiditatea cititului creștea din ce în ce mai mult, exprima textul doar frică și paranoia. Am schimbat deci imediat, cînd am văzut ce exprimă personajul, sensul întregii cărți. A devenit astfel o carte despre o persoană bolnavă psihic, care locuia într-un institut de psihiatrie și scria, în timpul ăsta, despre propria sa viață. E mereu așa – nu scriu stînd și observînd oameni din jurul meu sau stînd și gîndindu-mă la propria mea persoană – nu fac asta deloc.

Deci vă mențineți departe de introspecție.

Da, întotdeauna.

Spuneți că personajele nu vă sînt inspirate din propria persoană, dar personajul Jon este și el un muzician, cum sînteți și dumneavoastră. Este asta o simplă coincidență?

Desigur că folosesc elemente, simboluri și medii pe care le știu – îmi este ușor. Nu, nu mă simt mai apropiat de personajului lui Jon mai mult decît de toate celelalte prezente în carte. Poate, dacă stau să mă gîndesc, mă identific puțin cu Silje.

Din ce motiv?

Nu știu sigur – sîntem cred că pur și simplu foarte similari. I-am oferit poate mai multe lucruri de la mine.

Vreau să scriu despre un univers pe care eu îl consider frumos

A fost acesta scopul dumneavoastră – să transformați fiecare cititor într-un soi de alter ego al lui David și să îl determinați să mediteze asupra lucrurilor pe care el le gîndește – asupra întrebării „Poți într-adevăr vreodată să cunoști pe cineva sau poți cunoaște doar părți din ei pe care ei vor să ți le arate”?

Nu cred că mi-am dorit asta cu adevărat și nu m-am gîndit atît de mult, încît să-l pot numi scop. Este însă important ca cititorii să se gîndească și să reflecteze la subiectul cărții mele. Eu nu mă gîndesc însă prea mult la cititor atunci cînd scriu; scriu despre ceea ce mi se pare mie interesant și nu simt nevoia să descopăr eu lucruri – vreau doar să scriu despre un univers pe care eu îl consider frumos.

Este scrisul un soi de terapie pentru dumneavoastră? Vă păstrează într-o zonă de confort sau vă plasează într-o zonă atinsă de nebunie?

Mai devreme, în cariera mea, obișnuiam să spun că e un fel de terapie. Mă uit uneori înapoi la ceea ce am spus, pentru că atunci cînd surprinzi problemele în cuvinte, te distanțezi de ele cît de cît și devin mai ușor de suportat. Nu sînt sigur dacă mai am aceași părere pe care o aveam atunci. Este simplu pentru mine – doar îmi place să creez lucruri, iar scrisul e un proces creativ care mă bucură – cum e și muzica, spre exemplu. Sînt însă, cred eu, un mai bun scriitor decît muzician, pentru că atunci mă pot bucura de o libertate deplină. În scris, totul ține de mine, eu am libertatea de a decide tot ce se petrece în interiorul cărții.

Deci scrisul e ceva simplu, nu e un soi de tortură, sau un lucru care vă consumă.

Nu – scrisul e suma mai multor lucruri. Atunci cînd nu scriu, mă uit la lucrurile pe care le-aș fi putut face; aș fi putut fi, spre exemplu, un profesor tare rău. Ne place, la urma urmei, să facem lucrurile la care ne pricepem. Cîțiva prieteni ai mei sînt îndrăgostiți de muzică și vor să facă asta toată viața lor.

Care lucruri dintr-o carte pe care fie că o scrieți, fie că o citiți, vi se par mai importante – firul narativ, atmosfera?

Depinde. Foarte rar se întîmplă să mă atragă povestea, rareori mă interesează firul narativ. Personajele însă pot fi extrem de interesante și mă pot atrage, îmi pot capta mai mult atenția. Recent, am început să citesc multă poezie și am realizat că asta, în mod bizar, mă ajută să scriu proză. În mod special, cînd scriu proză, eu trebuie să citesc poezie pentru că așa ajung să fac o multitudine de asocieri și să reflectez la lucruri mai în profunzime. Sînt, aș spune, mai mult influențat de poeți decît de alți scriitori.

Ați scris poezie?

Da, dar nu îmi place să scriu poezie. Scriu însă poezie în proza mea – nu se observă însă în Încercuire, pentru că asta cred că e cea mai realistă proză a mea. În prima mea carte însă, despre persoana aceea din institutul de psihiatrie, m-am folosit extrem de mult de poezie și e, în cele din urmă, o proză foarte poetică. De asemenea, în ultima mea carte, o carte despre un bărbat care se sinucide – un bărbat care se luptă cu depresia, cu anxietatea, care are o minte extrem de diferită de cea a celorlalți oameni; în această carte am folosit din nou multă poezie și multe elemente poetice.

Cartea mea e muzică într-o cutie

Cum folosiți experiența muzicală pe care o aveți? Nu fac referire la lucrurile pe care le ascultați, atunci cînd scrieți, ci la lucrurile tehnice pe care le știți – vă folosesc ele în vreun fel? Folosiți sugestia, imaginile auditive?

Nu chiar, folosesc muzica mai mult în ceea ce privește lingvistica, în ceea ce privește ritmul, muzicalitatea, viteza cuvintelor. Am o gîndire cumva muzicală a frazei. Pentru, Silje, în Încercuire, am folosit mult muzica – totul sună ca versurile unei melodii extrem de triste.

Putem îmbina scrisul și muzica numai în versuri, sau există și alte feluri de a le pune împreună?

Prima dată cînd am descoperit asta, a fost cînd aveam aproape 20 de ani, eram extrem de tînăr și ascultam melodiile unui scriitor care și el era muzician. Nu mă interesa deloc conținutul, ci felul în care el scria, în care folosea ritmul. Nu mai citisem niciodată așa ceva și am știut că ăsta e felul în care trebuie să scriu și eu.

Folosiți anumite cuvinte, căutați sinonime pînă cînd fraza sună într-un anumit fel, pînă cînd ele oferă o muzicalitate anume textului?

Sigur, chiar asta fac. În prima mea carte există numeroase repetiții, folosesc aceleași cuvinte de multe ori – încerc așa să subliniez nebunia care învăluie persoana respectivă – cartea mea e muzică într-o cutie.

sursă foto: /www.dagsavisen.no