Două decenii de libertate

Bruno Bachelet își răsfoiește agenda din 1990. A păstrat orice document de la Revoluției de la București, pe care a venit s-o vadă și s-o povestească lumii libere. Pentru el, notițele și pozele sunt cea mai autentică dovadă despre ce s-a întîmplat atunci.

Trimis în focurile evenimentelor de Paris Match, celebra revistă franceză care ne-a pus atunci pe prima pagină, Bruno își aduce imediat aminte cum a fost să fii străin în răfuielile altora. În București a ajuns pe 23 decembrie, după o noapte lungă și deșirată petrecută într-un tren, în care se urcase în fugă într-o gară din Belgrad.

În România, nu văzuse decît teroare și paranoia că orice străin este teroristul care împușcă și nu se mai oprește. În stația de metrou Industriilor, fotograful își cauta subiectul, departe de băile de sînge și de tancurile armatei. În stația de metrou Industriilor, din vestul Capitalei, trece prin controlul preventiv al unor mîini de domnișoară. Psihoza atacurilor teroriste la metrou devenise atît de puternică, încît mîinile muncitorești trebuiau, în fiecare zi, să facă controlul corporal al călătorilor. Bruno îndrăznește s-o întrebe pe Camelia, fata care-l căuta prin buzunare, dacă nu cumva cunoaște o familie, cu doi copii, care l-ar ajuta să facă un articol despre marile bucurii într-o viață comunistă: rația de alimente pentru o lună. I-a venit în minte familia Drăgoi, vecinii de scară cu care locuia într-un bloc pe bulevardul Iuliu Maniu. „Îmi amintesc că am căutat foarte mult o familie care să se lase fotografiată acasă. Era o frică mare de Securitate”, spune Bruno Bachlet. La etajul al doilea, într-un apartament cu trei camere, Sanda se pregătea de sărbători. Împodobise un brad auster, din ghirlande făcute în casă. Fusese la alimentară, stătuse la coadă pentru spanac și ulei. Soțul ei, Vasile, era plecat la țară, să aducă cîte ceva din porcul familiei. L-au primit pe Bruno în casă fără vreo suspiciune și, la rugămintea Sandei, le-a mai lăsat o zi timp de gîndire și de așteptare.

Fotografia, apărută în ediția din 11 ianuarie 1990, înghesuie aproape 50 de ani de comunism în două pagini lucioase. Zvîrcolirea românilor nu s-a văzut niciodată cînd a fost vorba de mîncare. Cei de dincolo știau că economia merge brici, că oamenii-l iubesc pe Ceaușescu și, cel mai curînd, nici nu se revoltă.

Din culise

Vasile și Sanda Drăgoi își strînseseră copiii în jurul mesei din sufragerie. I-au îmbrăcat frumos și i-au înconjurat de cîteva pîini, saci de cartofi încolțiți și o plasă de fasole. Pe lista bunurilor de preț au trecut un casetofon rusesc, un televizor alb-negru și un pick-up. Sanda le mai păstrează și azi, pentru că înseamnă cea mai dulce amintire a tinereții ei. Nu le-a fost frică să pozeze pentru lumea liberă. Au făcut-o dintr-o nebunie, dar și din nevoia de a fi cumva altfel. „Înfometații Cortinei de Fier”, așa i-au numit francezii, pentru că dintre toți oamenii asupriți de regimuri comuniste, românii o duceau cel mai rău. Vasile lucra la Romaero pentru 3000 de lei, iar Sanda cîștiga 2500 într-o fabrică de sticlă. Și-au crescut copiii cu rație și cu ajutorul părinților care trăiau la țară.

După 20 de ani, viața familiei Drăgoi nu s-a schimbat deloc. La Revoluție nu porniseră cu vise mari. Cel mai de preț era să aibă în continuare de muncă. Vasile asamblează avioane de 35 de ani la Romaero, iar ea a acceptat fără vreun regret șomajul, pentru a-și crește în liniște nepoata. Sanda și Vasile n-au pretenția de a fi luptat pentru libertate: doar s-au lăsat văzuți de alții cînd n-aveau speranțe s-o aibă pe a lor.

Ionela SĂVESCU