Mark Axelrod: Ar trebui să ai o relație de simbioză cu autorii literaturii din trecut

Mark Axelrod este profesor de literatură comparată la Chapman University’s Wilkinson College of Humanities and Social Sciences, dar și scriitor de romane și piese de teatru. Acesta a fost premiat în repetate rînduri pentru scenariile sale adaptate, cît și pentru prozele pe care le-a scris de-a lungul anilor. Noi l-am întîlnit toamna trecută la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT) și am discutat despre cărți, filme și modul în care poate fi dezvoltată scrierea creativă.

Aveți vreun loc în care preferați să scrieți?

Îmi place foarte mult să scriu în cafenele. Merg acolo, scriu, mai apoi mă întorc acasă, transcriu totul pe calculator, printez, revin într-o cafenea și corectez ceea ce am scris. Dar prefer cafenelele europene, sînt cu mult diferite față de cele americane. Sincer, nici nu prea îmi plac cafenelele americane. De cînd sînt în Iași, de exemplu, am scris deja zece pagini pentru un roman.

Am observat că poza dumneavoastră de profil de pe Facebook este inspirată de „Portocala mecanică”. Care este cartea dumneavoastră preferată?

Sînt prea multe. Cartea care a avut cel mai mare impact asupra modului în care scriu este o una scrisă de un autor brazilian pe nume Machado de Asis, „Memoriile lui Brás Cubas”, iar motivul pentru care m-a influențat atît de mult a fost faptul că, deși a fost scrisă în anii 1900, este foarte originală. Autorul a reușit să facă lucruri cu textul, lucruri pe care nimeni altcineva nu le-a făcut pînă atunci nici în Europa, nici America. Mi-a plăcut pentru că am simțit că mi-a dat voie să fac ceea ce voiam eu să fac, mai ales în modul în care structurez romanele, pentru că el a reușit să-și structureze cartea într-un mod absolut uimitor.

Deci, atunci cînd vine vorba de cărți, căutați să fie cît mai excentrice?

Îmi plac, în general, cărțile care sînt puțin mai diferite mai ales în ceea ce privește structura lor și limbajul folosit. Am început să scriu foarte realistic pentru că am fost influențat de scriitorii ruși ai secolului al XIX-lea, iar mai apoi am obosit să mai scriu așa pentru că era predictibil; am vrut să scriu altfel.

Puteți spune că vă schimbați de la o carte scrisă la alta?

Uneori. Sînt, totuși, același scriitor, dar uneori povestea scrisă de mine se poate schimba, personajele se pot schimba, dar, de exemplu – treaba cu „Portocala mecanică”; în poza pe care ai văzut-o, una dintre persoanele de acolo este Malcom Mcdowell, care a jucat în filmul „Portocala mecanică”, deci el e acolo, în poza aia, lîngă mine și doi dintre colegii mei, asta pentru că am scris un scenariu bazat pe unul dintre romanele mele, iar el vrea să facă parte din distribuție, să fie personajul principal.

Nu poți scrie bine fără a avea o listă bună de lecturi

Multe persoane spun că tinerii din ziua de astăzi sînt mult mai puțin inventivi, că le-ar lipsi imaginația. Ați predat cursuri de scriere creativă, deci presupun că ați întîlnit tineri diverși. Ce credeți, sînt într-adevăr mai lipsiți de imaginație decît cei dinaintea lor?

Nu, cred că aici e vina noastră, că ar trebui să le dăm voie să fie ceea ce sînt. De exemplu, chiar și la programele, cursuruile de scriere creativă, sînt puși cu toții în aceeași formă de modelare și le este cerut să scrie într-un anumit mod. Eu nu fac asta. Încep prin a-i întreba despre ce vor să scrie, iar mai apoi ne gîndim la care ar fi cel mai bun mod în care am putea scrie despre acea idee. Asta pare să funcționeze destul de bine pentru mine, nu doar în ceea ce privește ficțiunea, ci și scenariile.

Ce vreau să spun, totuși, este că mulți dintre studenții de astăzi nu știu destul de multe despre trecutul literaturii, asta cel puțin în Statele Unite ale Americii (SUA). Nu știu cum e aici, dar în SUA sînt foarte multe lucruri despre care ei nu știu nimic. Nu cunosc bine literatura americană, pe cea europeană, pe cea asiatică, s-ar putea spune că sînt ignoranți în ceea ce privești trecutul literaturii – nu că ar fi ignoranți în general – pentru că pur și simplu nu au fost introduși în lumea acelor autori. E aproape ca și cum ar trebui să ai o relație de simbioză cu acești autori ai literaturii din trecut. Trebuie să înveți despre ei ca să poți scrie, mai apoi, despre lucruri pe care au încercat și ei să le abordeze.

Este posibil, totuși, să scrii un roman excelent fără a-i citi pe cei dinaintea ta?

Nu, nu poți scrie bine fără a avea o listă bună de lecturi. Cred că aceste două lucruri merg mînă în mînă. Cînd eram mai tînăr citeam tot felul de romane europe, citeam tot felul de genuri, de la proză scurtă la dramaturgie, iar asta mi-a dat o idee despre cum să scriu anumite lucruri. Ceea ce vreau să spun este că, pentru a fi scriitor, ai nevoie de o bază, de o temelie. Probabil că poți scrie și fără să fi citit nimic înainte, dar întrebarea care ar putea apărea ar fi „unde va eșua, unde va reuși?”.

Predați și cursuri de literatură comparată. În România, mulți dintre studenți se plîng că astfel de cursuri nu-i ajută în niciun fel. Se întîmplă același lucru și în America?

Nu știu exact. Cînd am început eu să studiez literatura am făcut-o pentru că voiam să știu mai multe despre literatura de pretutindeni, nu m-am gîndit la cum voi obține mai apoi un loc de muncă. La un moment dat, cînd am început să mă gîndesc la asta, mi-am spus că pot face oricînd doctoratul ca mai apoi să predau, să fiu profesor, deci ăsta ar fi fost planul meu: să predau ceva ce-mi place, adică scrisul și cititul. O mulțime de studenți nu vor totuși să fie profesori, ci pur și simplu urmează astfel de cursuri pentru că sînt parte a ciclului de licență. La final mulți dintre ei vor să activeze în complet alte domenii.

Vă este scrierea influențată în vreun fel de faptul că sînteți profesor? Vă aduce noi idei?

Studenții sînt cei care mă influențează, care vin cu idei noi. Sînt momente în care cred că știu ceva, dar în același timp mă întreb ce au de spus studenții mei despre acel subiect, iar apoi, cînd le aud părerile se întîmplă să-mi dau seama că nu mă gîndisem niciodată la așa ceva. Pot spune că relația dintre mine și studenți e benefică pentru ambele părți: pot încerca să le transmit informații cu care sînt familiarizat, din domenii în care mă consider a fi competent, ei vor asimila acele informații, le vor procesa și poate mi le vor transmite înapoi într-un mod diferit. Asta e ceva la care nu m-aș fi gîndit înainte de a fi profesor. Funcționează pentru ambele părți, e făcut să funcționeze așa.

Puteți să dați cîteva exemple de idei pe care le-ați primit de la studenți?

Am avut un student care, la un moment dat, a venit în biroul meu – participase deja la cîteva cursuri de literatură ținute de mine, deci avea o idee despre aceste lucruri – și mi-a spus: „am o idee! E vorba de un tip care arată ca Napoleon, dar nu este el, doar arată că el. Personajul este răpit și înapoiat fluviului Elba”. Pe moment, imediat după ce mi-a expus ideea, am rămas mut, iar apoi i-am spus să-mi dea mai multe detalii. Așa am început să discutăm pe baza acestei idei, am pus mai multe întrebări, am primit răspunsuri din ce în ce mai detaliate, iar înainte să ne dăm seama, scrisesem o piesă de teatru despre asta. Un scenariu despre tipul ăsta care arată ca Napoleon, dar este britanic, e răpit și înapoiat fluviului Elba – pentru că legenda spune că atunci cînd Napolen se va întorarce la Elba va urma o perioadă îmbelșugată pentru toată lumea. Personajul ăsta pe care am reușit să-l creăm este un alcoolic care încearcă să demonstreze pe tot parcursul piesei că nu este Napoleon și chiar devine violent pentru a-și susține argumentele. Odată cu trecerea timpului însă începe și el să creadă că e Napolen, iar oamenii care l-au răpit sînt singurii conștienți de faptul că nu este Napoleon, însă reușesc să îl convingă că este. În scurt timp, personajul trece printr-o metamorfozare; renunță la alcool, cunoaște o femeie și reușește să schimbe lucrurile în așa fel încît oamenilor din jurul lui să le fie din ce în ce mai bine. Dar ce mi-a oferit studentul în primă instanță a fost o idee de la care au pornit doar cîteva replici, iar asta se întîmplă mereu.

Care ar fi explicația pentru faptul că studenții aleg să vă prezinte ideile lor, nu să le scrie ei direct?

În mare parte pentru că nu se consideră scriitori. În exemplul dat de mine mai devreme, studentul voia să devină un administrator de liceu, deci nu-și dorea nicidecum să devină scriitor, însă obișnuia să vină cu astfel de idei. Venea destul de des la mine și îmi „arunca” frînturi de idei pe care încercam, de cele mai multe ori, să le dezvolt.

Atunci cînd transformi totul într-un scenariu poți vedea cum imaginile prind viață

Cum v-ați dat seama că vă place să scrieți scenarii?

Am scris un roman, probabil primul meu roman, iar imediat după am realizat că forma asta de literatură nu transmitea povestea așa cum voiam eu să fie transmisă. Aveam nevoie de altă abordare așa că am ajuns să scriu un scenariu despre care am crezut că era briliant; asta pînă cînd am ajuns în California și am întîlnit o persoană care era într-adevăr un scenarist; el mi-a spus că habar nu am să scriu așa ceva și mi-a explicat ce am de făcut ca scenariile mele să poată funcționa. După aceea, am exersat pe romanele pe care le citeam încercînd să le transform în scenarii pentru că îmi ofereau o perspectivă complet diferită a poveștii. Un roman îți oferă o perspectivă largă, te lasă să vezi cum sînt îmbrăcate personajele, cum se comportă, cum se desfășoară povestea, dar atunci cînd transformi totul într-un scenariu poți vedea cum imaginile prind viață, cum emoțiile, conflictele sînt și ele aduse la viață.

S-a schimbat vreunul dintre scenariile pe care le-ați scris atunci cînd a fost pus în scenă?

Foarte puține au fost puse în scenă, iar cele care au fost, au fost adaptări ale prozelor scurte scrise de F. Scott Fitzgerald. Scenariul la care lucrez acum însă este cel care sper să ajungă să fie jucat pe scena unui teatru.

Pentru că am vorbit de scenarii și punerea lor în scenă, aș vrea să vă întreb și dacă aveți și o pasiune pentru filme.

Da și trebuie să recunosc că am multe filme preferate, sînt multe pe care le și folosesc ca metodă de predare. Unul dintre preferatele mele este „The Graduate” pe care îl folosesc mereu la cursuri. Mă mai folosesc, desigur, și de filme precum „Pulp Fiction” sau „Rocky”. Mă folosesc de o diversitate de pelicule care sînt intrumente valoroase ce pot fi utilizate pentru a educa. Unele dintre ele sînt chiar mai bune decît orice curs teoretic.

Ați spus mai devreme că pentru a fi un bun scriitor trebuie să fii un bun cititor. Se spune însă că uneori să vezi un film bun e aproape la fel de satisfcător cu a citi o carte bună. Ce credeți?

Diferența dintre acestea este că atunci cînd citești ceva te poți întoarce la lectura respectivă de cîte ori vrei. Uneori nu poți să revezi un film, adică poți, da, dar în majoritatea cazurilor e mult mai bine să citești scenariul pentru că citindu-l poți vedea cum a fost transformat în film, cum a fost adaptat. Atunci cînd citești poți observa micile schimbări și poți urmări procesul de producție.

Ați scris, la un moment dat, pe Facebook, că viața este asemeni unui spital. Cum ați ajuns la această comparație?

Se pare că scriu o grămadă de lucruri pe Facebook, lucruri pe care probabil n-ar trebui să le scriu, cu precădere despre președintele Trump. Uit adesea de lucruri pe care le scriu, dar, în acest caz, cred că depinde dacă în acest spital care ar fi viața, ești doctorul sau pacientul. Depinde de boala pe care o ai.

V-ați exprimat și frustrarea în legătură cu faptul că Bob Dylan a fost cîștigătorul premiului Nobel pentru literatură. Ați avut alte preferințe?

Da, totalmente. Oricine ar fi fost cu adevărat potrivit pentru obținerea acestui premiu; o persoană din literatură. Am avut discuția asta cu o mulțime de scriitori și mare parte dintre noi am ajuns la aceeași concluzie: Bob Dylan este un cîntăreț extraordinar de talentat care scrie versuri foarte frumoase, dar nu este sub nicio formă un scriitor. Deci de ce ar fi luat premiul din mîinile unei persoane care și-a dedicat întreaga viață literaturii și ar fi pus în mîinile unei persoane care scrie muzică?

Am propria mea teorie în privința aceasta: celor care decid spre cine merge premiul Nobel nu le plac scriitorii americani. Dacă ne uităm în trecut, înainte de Dylan, dintre cei patru scriitori americani care au cîștigat acest premiu, trei dintre ei nu erau nativi, erau persoane care se mutaseră în SUA. Unul dintre ei, Toni Morrison, era african-american, dar ceilalți trei erau veniți din alte țări, Polonia, Rusia sau Canada. Dar înaintea lor, înaintea anilor ’50, au fost într-adevăr cîțiva cîștigători care chiar erau americani, dar de la un moment dat pare că juriul Nobel a decis că literatura americană a devenit mult prea comercială, că scriitorii de aici nu ar fi destul de pasionați de ceea ce fac. Îmi amintesc chiar că am citit articole în care se spunea că juriul nu ar oferi niciodată un premiu Nobel unui scriitor american, așa că atunci cînd i l-au oferit lui Dylan m-am gîndit că a fost un gest prin care au vrut să transmită editorilor americani că „nu i-am dat premiul unui scriitor american, i l-am dat unui muzician pentru că nu ne place ce faceți, nu ne place ce publicați, nu ne plac alegerile voastre”.

Cred că Franța a cîștigat, de exemplu, mai multe premii Nobel decît oricare altă țară, iar ăsta poate fi un mod prin care am putea privi prin ochii juriului. Uitîndu-ne la istoricul scriitorilor francezi ne-am putea gîndi că e dificil să nu fie nominalizați, dar anul trecut l-am invitat pe Mario Vargas Llosa la universitatea la care predau și am avut o lungă conversație despre lucrurile acestea, despre Dylan și am căzut amîndoi de comun acord că e un foarte bun muzician, că ne place muzica lui, ne plac versurile lui, dar nu e un scriitor. Deci, într-un fel, juriul a furat acel premiu de la cineva, nu neapărat de la un scriitor american, dar de la cineva care ar fi meritat cu adevărat Nobel-ul. De fapt, dacă chiar voiau să dea premiul unui muzician, ar fi trebuit să i-l ofere lui Leonard Cohen, nu lui Bob Dylan.

Ce se întîmplă în SUA îmi dă o stare de nervozitate și am nevoie de altceva spre care să-mi îndrept atenț

Păreți foarte implicat și în viața politică din SUA și voiam să știu dacă este dificil de stabilit o „barieră” între ceea ce scrieți și realitatea politică de care sînteți înconjurat, asta dacă puneți o barieră, desigur.

Am scris multă literatură politică, iar o mare parte din ceea ce am scris este satiră politică. Atunci cînd președintele țării de care aparții e un tîmpit e destul de ușor să scrii satiră. Partea proastă este că nu multe persoane doresc să publice ceea ce scriu așa că cel mai adesea ajung să scriu fragmente întregi pe Facebook, fragmente la care oamenii răspund mai mereu într-un mod pozitiv, dar uneori primesc și răspunsuri îngrozitoare precum „să nu mai scrii niciodată!”, sau „ar trebui să renunți la scris!”. Am continuat să scriu satiră politică și o fac de ceva vreme. Public unele proze scurte însă mare parte dintre ele rămîn doar pentru mine. Am scris pentru „Huffington Post” pentru aproximativ zece ani, deci am scris mult despre politică acolo, dar acum scriu satiră pentru că tot ce se întîmplă în SUA îmi dă o stare de nervozitate și am nevoie de altceva spre care să-mi îndrept atenția. Așa simt că mă pot întoarce oricînd la scris. Pot scrie ficțiune, non-ficțiune, dar sînt anumite lucruri care se întîmplă în lumea politică de pretutindeni, nu doar în SUA, lucruri care obosesc și despre care nu se mai poate scrie.

Ați avut vreodată intenția de a schimba ceva în lumea politică prin ceea ce scrieți?

Da, dar nu cred că are efect. Adică afectează unele persoane, dar, mai ales în zilele noastre, în SUA, cînd oamenii, din fruntea societății pînă la cea mai joasă clasă politică, sînt în mare parte niște idioți, nu poți face foarte multe. De fiecare dată cînd Trump deschide gura sau se decide să scrie ceva pe Twitter el își asumă și e complet responsabil de faptul că e un idiot. Deci, dacă pur și simplu îl ironizezi și-i spui că e un idiot nu va avea niciun efect, nu va produce niciun fel de schimbare. Dar continui să încerc sperînd că va avea un efect măcar asupra unui grup restrîns de persoane.

sursa: https://www.ocregister.com/2016/02/08/five-questions-for-chapman-writer-mark-axelrod/