Copiii cerului au devenit adulți

Prin ferestrele înalte care țin locul pereților, oamenii privesc curioși, cu mîinile făcute pîlnie deasupra ochilor, agitația din „The Trumpets”,de sâmbătă seara, 20 aprilie 2019. Înăuntru, înghesuiți la mesele lungi care se aștern dintr-o parte în alta a localului, cei prezenți se asigură că și-au făcut plinul paharelor de vin înainte să urce pe scenă băieții de la „FiRMA” ale căror acorduri trebuie să înlocuiască muzica de fundal abia perceptibilă.

Prin „ploaia” de trompete care se prelinge, atîrnînd de frînghii în josul tavanului, încercînd parcă să-ți atingă creștetul, oamenii se perindă în dreapta și-n stînga, într-un foșnet constat care pune stăpînire pe local. Fetele, cocoțate pe scaunele înalte din fața barului, bat încet din picioare trecîndu-și privirea peste bărbații care trec pe lîngă ele, parcă încercînd să-i găsească mai repede pe cei de la „FiRMA” ce întîrzie să urce pe scena improvizată într-un colț al încăperii. Aceștia pășesc timid, pe rînd, în fața celor prezenți, și-și acordează instrumentele creînd un zgomot care este aproape imperceptibil.

Artiștii își creează un mic „ascunziș” lîngă scenă și, camuflîndu-se în mulțime, profită de libertate și glumesc cu persoanele din jurul lor în timp ce John Ciurea, toboșarul trupei, bate energic cu bețele de tobe în blatul de lemn din spatele lor. Ciocnesc cîteva shot-uri de tărie pe care le sting cu vin roșu, iar apoi, cu pași mici, se îndreaptă spre scenă făcînd tot zumzetul din sală să înceteze.

Daniel Rocca, solistul trupei, se mișcă încet de pe un picior pe altul aruncînd, din cînd în cînd, priviri fugitive la mulțime.Din spatele lui, Sorin Erhan, basistul, și Alex Gavril, chitaristul, își mișcă degetele pe corzile chitărilor creînd acordurile pentru „Primul descîntec” care învăluie mulțimea într-o atmosferă leneșă. Persoanele prezente se mișcă molatec fredonînd încet, înaintea solistului, versurile pe care le știu pe dinafară. Printre ei, cîțiva oameni mai energici țopăie pe ritmurile muzicii cu un zîmbet întipărit pe față. Lîngă scenă, un bărbat îmbrăcat într-o cămașă în carouri albăstrui dansează, sărind de pe un picior pe altul, în timp ce-și ține paharul de vin alb ridicat deasupra capului. Din cînd în cînd, o femeie blondă îi zîmbește blînd, trăgîndu-l mai aproape de bar, dar el se întoarce de fiecare dată înapoi în fața băieților de la „FiRMA”, fluierîndu-i și aclamîndu-i în timp ce-și balasează mîinile în aer.

Atunci cînd Rocca încearcă să vorbească cu publicul, cei din sală țipă, acoperindu-i vocea joasă și făcîndu-l să se întoarcă la melodiile pe care le aveau pregătite pentru concert. „Soarele scuipă, pământul tresare/ Şi demonii aplaudă salbe de foc”, cîntă solistul apăsînd parcă fiecare silabă, făcîndu-i pe oamenii prezenți să dea ușor din cap cu ochii închiși, ghidați doar de sunetele de tobe și chitară. Seara se derulează agale, molcom, de parcă toți cei care s-au adunat în „The Trumpets” au venit doar ca să fredoneze șoptit alături de băieții de la „FiRMA”.