Gazetara care se vrea a fi romancieră

De-ar fi să fiu o scriitoare, nu știu ce gen de texte aș aborda. Aș scrie un roman, aș face și-o povestire, și-o piesă de teatru chiar, că doar oricum voiam să mă duc la Universitatea de Arte. Aș încerca să fiu și o naratoare mai țoapă, ca o babă de aia pe care o găsesc la mamaia în sat și mă întreabă „a cui ești tu, mamă?”. Dar aș fi mai fudulă, puțin mai fercheșă, că aș sta într-un apartament pe care mi l-ar fi dat Ceaușescu cînd trăia. Pentru ca vorbele să nu îmi fie în van, mai jos am scris o schiță în care o naratoare țoapă a naibii de fudulă vorbește la telefon cu o prietenă.

„Vai, Ilinco! Să-ți zic ce mi s-a-ntîmplat! A venit ghinionul peste mine. Am ajuns ieri acasă, cam pe la trei dimineața. Eram așa de obosită, încît nici cheia din geantă nu puteam să o mai scot. Am apăsat butonul soneriei de vreo trei ori, dar n-a fost nimeni care să-mi deschidă. Iulian al meu e plecat într-o cursă în Italia, dar Vladuț ar fi trebuit să fie acasă. Fiind marți, nu are voie să iasă în club, că doar e zi de școală. El oricum adoarme pe la patru; știi doar că are probleme cu somnul.

Am descuiat ușa, am aprins lumina din hol și m-am dus la el în dormitor. «Poate își fac pastilele alea efectul și adoarme și el ca omul, nu ca bufnița», mă gîndeam cu speranță. M-am apropiat de patul lui, dar, cînd mă uit, Vlăduț lipsește. A-nceput a-mi bate inima mai repede decît îi bate maică-mii cînd îl vede pe tata cu sticla de rachiu la gură. «Unde-o fi copilul meu? Dacă-i plecat, de ce nu mă anunță?». M-am așezat la birou și am început să plîng, cînd am văzut un bilețel: «Mămico, nici tu, nici tata nu sunteți de acord s-o iau de nevastă pe Otilia din blocul vecin. Sînt major, iar peste doi ani va avea și ea vîrsta legală pentru măritiș. Vă iubesc, dar nu pot să vă mai ascult.» Am crezut că înnebunesc. De unde și pînă unde să se ducă băiatul meu în casa Otiliei? Știi și tu ce gură mare are mă-sa.

Să-ți zic ce-am făcut în continuare. M-am trezit de dimineață, m-am dus la ei la ușă, mi-am luat odrasla de mînă și-am adus-o acasă. «Te însori tu, mămicule, dar nu acum și nici cu Otilica. Lasă că vine Iulian acasă și vorbim», încercam eu din răsputeri să-l conving, dar el o ținea una și bună. Eh, o să-i zic să o cheme pe fata asta la cină. Poate o fi ceva de capul ei, dar n-aș prea crede.

Of, Ilinco! Mult am mai vorbit! Tu ce-ai mai făcut? Cum te-nțelegi cu Duțu?”

Poate n-oi fi eu bună de scriitoare, dar, peste ani, schița asta de povestioară sigur va ajunge undeva, rătăcită printr-o cărțulie. Poate nu mă crezi, dar îți zic sigur. Sînt convinsă, că doar sînt ca un peștișor de aur.

de Andreea CIBOTARIU

Sursa foto