Prietenii cei mai buni sînt la cancelarie

Credeam că viața se va scurge mereu după cursul ei firesc. Pînă la terminarea liceului am fost mereu preferata profesorilor, una dintre cele mai bune din școală. Am devenit reprezentanta elevilor pentru că mă încăpățînam să îmi spun punctul de vedere mereu, chiar și atunci cînd nu era cazul, și credeam că totul se învîrte în jurul proprie-mi ființe. Nu știam să ascult de alții, iar părerile lor erau eronate față de toate ale mele. Pentru ca ecuația să fie completă, orgoliul meu de copil mult prea răsfățat era alimentat de susținerea zilnică a profesorilor mei care nu încetau să mă laude. Ajunsesem atît de obsedată de putere și de mine, încît zilnic pierdeam prieteni care preferau să plece din viața mea tocmai pentru că nu mai încăpeau de orgoliul și narcisismul meu.

Dar nu îmi păsa. Eram fericită că puteam coodorna persoane, de a fi mereu ocupată cu lucrurile care s-au dovedit a fi inutile mai tîrziu. Pe parcursul ultimului an de liceu am observat că nu aveam cu cine să ies pe bancă afară sau cu cine să vorbesc despre subiectul la istorie pe care uitasem să-l scriu, dar m-am gîndit că toate funcțiile importante pe care le ocupau îmi vor ține loc de o persoană cu care să îmi împart sandwich-ul în pauza dintre ore. Chiar și cel mai bun prieten al meu prefera să petreacă timpul cu oricare dintre ceilalți colegi de clasă pentru că eu vorbeam doar despre cît de importante erau toate atribuțiile mele pentru binele umanității.

Toate pînă într-o zi cînd am realizat că am rămas doar cu zeci de proiecte scrise, responsabilități îndeplinite și kilometri parcurși între secretariat, cancelarie și clasa mea. Cînd am realizat că prietenii mei cei mai buni erau doamnele secretare, profesorii responsabili pe proiecte și domnul portar care mă primeau în școală de fiecare dată cînd întîrziam pentru că eram chemată dintr-o parte în alta. Am plecat din liceu plină de experiență, dar fără nici măcar un prieten cu care să pot ieși în vacanța de vară. Poate nu a fost atît de bine că am luat decizia să mă maturizez atît de devreme, să fac pe „omul mare” încă de cînd mi-am făcut primul buletin, cînd puteam doar să fac lucrurile cît mai normale pentru un licean, să mă distrez cu prietenii și să chiulim de la orele plictisitoare.

de Ioana DOLEANU

Sursa foto