Sînt perfect!

Mi-aș dori, uneori, să uit că sînt înconjurată de o multitudine de lucruri care s-ar putea transforma, într-o fracțiune de secundă, în vicii. Cînd eram micuță mi-a fost întipărit adînc în creier că nu există neapărat o cale de mijloc, că tot ce este rău, este rău, indiferent de măsura în care e făcut, iar tot ce e considerat a fi bun, e bun, fără ca vreo fărîmă de rău să se poată strecura în acea bulă a binelui.

Deși pe parcurs am observat că lucrurile nu stau chiar așa, că oamenii văd lucruile diferit, că ceea ce consider eu a fi greșit poate fi o decizie corectă pentru o altă persoană, am rămas fidelă primei teorii, cea conform căreia totul e absolut. Trag concluzii pripite pe baza lucrurilor pe care le fac oamenii din jurul meu, atunci cînd ies, să spunem, îi analizez pe cei din jurul meu cu atenție. Oare cîte beri va mai da pe gît bărbatul care stă la bar? De ce e singur? Ce fel de persoană bea singură într-o seară de marți? Sigur are probleme cu alcoolul, asta e concluzia pe care o trag în timp ce și eu stau izolată într-un colț al localului, sorbind dintr-un pahar de vodcă.

Cînd eram mică mama mi-a explicat că există bine și rău, dar nu mi-a spus niciodată că răul poate exista în prezența binelui, sau invers. Nu mi-a spus niciodată că eu pot fi răul. Am crescut cu impresia că dacă mă țin departe de orice fel de viciu, dacă nu înjur și nu insult, voi fi o persoană bună. Am crezut mult timp asta despre mine, însă mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar așa în momentele în care, stînd față-n față cu o persoană care-mi displăcea, alegeam să-i zîmbesc, dar prin capul meu se depănau zeci de insulte. A crescut un fel de furie în mine pe care încercam s-o blochez, să n-o las să iasă sub nicio formă și am reușit cumva, n-am insultat pe nimeni niciodată, dar ca să nu fac asta am ajuns să fiu mult mai ignorantă și să mă distanțez strategic de orice „pericol”.

Sursa foto