Oamenii cavernelor au devenit actori

O bandă roșie cu alb, care delimita „scena”, a fost pusă în fața statuii lui Ferdinand de pe Bulevardul Ștefan cel Mare din Iași, unde zeci de oameni s-au strîns pentru a vedea piesa de teatru „Începuturi”, jucat de zece actori din Sibiu. Dincolo de ea, actorii fac ultimele pregătiri înainte de începerea spectacolului. Se ascund aproape toți după statuie și o melodie lentă, fără versuri, se aude pe fundal, în timp ce din lateralele scenei, trei băieți vin înspre ei pe picioroange.

Actorii sînt pictați pe toată suprafața corpului – au întipărite dungi roșii, negre sau albastre pe spate și pe coapse, iar părul pudrat cu un praf gri. Singurele elemente de decor de pe scenă sînt două scări legate una de cealaltă de o bară și un cărucior este proptit în mijlocul scenei, acoperit cu o bucată de pînză. Actorii sar de pe un picior pe altul și dau din mîini, comportîndu-se precum niște maimuțe. Încep să scoată din coș mai multe lucruri – o umbrelă argintie cu franjuri, o minge, o valiză, o pereche de cătușe, două găleți, un frac și o pălărie. Unul dintre actori, un băiat cu părul lung, ia obiectele vestimentare și se așază pe un scară de lemn așezată într-un colț. Ia în mîini o carte mare, cu pagini maronii și din cînd în cînd spune cîteva lucruri, de parcă ar explica gesturile actorilor.

La fel ca primii băieți care au venit în scenă, cățărați pe catalige, vine și o fată cu părul prins în coc, îmbrăcată cu o pelerină făcută din fîșii de plastic. Se așază pe bara care leagă scările între ele și îi privește pe ceilați care par că încearcă să o impresioneze pe ea sau să se uimească unul pe celălalt, făcînd flotări sau diverse mișcări de dans. În jocul actorilor, predominante sînt atît gesturile, felul în care se tîrăsc sau sar, părînd că sînt oameni preistorici, cît și sunetele tribale pe care le scot – „hua, uga, aa, ho”.

Torțele de foc au ieșit dintr-o găleată

Unul dintre personaje aduce o găleată în mijlocul lor și aprinde focul în ea. Mirați, își apropie cu toții mîinile de flăcările portocalii. Trei dintre băieți iau niște bețe de lemn, care aula capete niște bucățide material negru, strînse ghem și le aprind. Cînd suflă în ele, ies flăcări puternice în aer. Speriate, restul personajelor se ascund după statuie, timp în care ceilalți dansează cu torțele și alergă dintr-un colț în altul, tot suflînd în ele. „Cei care nu beau zorile ca pe o ceașcă de ceai, pe ei lăsați-i să doarmă”, spune povestitorul, care cu cît vorbește mai mult, cu atît își îngroașă vocea, iar rostirea cuvintelor devine din ce în ce mai lentă.

Lumina roz a reflectoarelor așezate pe jos se plimbă nestingherită pe corpurile actorilor, iar una dintre fete este legată cu o pereche de cătușe de mînerul unei serviete. „Griji, nevoi, taxe, probleme, bătrînețe, impozite”, se aude șoptit de la actori. Se așază cu toții în trei rînduri, iar povestitorul urcă pe scară. Muzica se aude pe fundal, iar lumina, de data aceasta violet, se întipărește pe chipurile lor, iar aceștia încep să danseze. Mai întîi cîte unul sau doi din fiecare rînd, apoi în sincron. Zeci de perechi de ochi privesc către același loc, spre acele mișcări care par să te hipnotizeze, făcîndu-te să te uiți cînd la unul dintre ei, cînd la celălalt. Cînd muzica seoprește, actorii încetează să se mai miște, ieșind parcă din transa în care s-au afundat pentru aproape o oră.

de Andreea CIBOTARIU