Munții – locul în care nu au ajuns comuniștii

„Păi aș zbiera doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atîtea sînt de spus… Da mă stăpînesc de frică”, este replica pe care o vei întîlni de foarte multe ori în cartea „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara” urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. Apărută în 1993, apoi reeditată în 2019, cartea prezintă „spovedaniile Elisabetei și ale lui Cornel Drăgoi”, care au fost transcrise de Irina Nicolau și Theodor Nițu la editura Humanitas. Cartea prezintă chinurile prin care au trecut grupul anticomunist din munții Făgărașului, dar și oamenii care i-au ascuns de poliție. Irina Nicolau și Theodor Nițu au fost în satul Nucșoara și au vorbit cu Elisabeta și Cornel, iar mai apoi au transcris discuțiile. În prefața cărții editorul, Irina, spune: „Am fost acolo, am înregistrat și am transcris. Ce-am făcut noi n-a fost mare lucru, deși a pretins mult lucru”.

În prima parte este prezentată povestea femeii care a sprijinit activ grupul anticomunist, Arsenescu- Arnăuțoiu, din munții Făgărașului, Elisabeta Rizea. Scrisă într-un limbaj popular, prima parte îți lasă impresia că Elisabeta a pus mîna pe pix și a început să își scrie memoriile, însă cînd citești „să înregistrați asta doamnă” îți dai seama că nu este așa. Elisabeta a fost bătută, fugărită de acasă, ținută în închisoare și chinuită zilnic, iar mai apoi i s-au confiscat toate bunurile, inclusiv casa. Însă în mai multe pasaje din carte spune „eu i-am iertat, dar Dumnezeu nu-i iartă”, dar pe căpitanul Cârnu nu îl poate ierta. El a legat-o de plafon și a chinuit-o timp de trei zile, pînă cînd, finul i-a auzit strigătele de ajutor și a eliberat-o, iar trei soldați au dus-o acasă. „Cum ziceți să-l iert? Pot?”, este sintagma pe care Elisabeta o spune cînd vorbește despre Cârnu. Fata Elisabetei, Laurenția Belu, a făcut și ea pușcărie, iar în carte se regăsește o poezie pe care ea și celelalte colege de celulă au compus-o. Printre ele se aflau și „nevasta domnului ministru Hudiță, doamna lui ministru Krupenski și mai multe doamne”. Fiecare femeie din celulă făcea cîte o strofă sau două, după povestea lor de viață și despre chinurile prin care au trecut pînă să ajungă la pușcarie: „Comisie specială/ Venită din Capitală./ Și din nou iar întrebări,/ Și din nou iar cercetări/ Cu bătăi și chinuri grele,/ Vai de păcatele mele”. A doua spovedanie este a lui Cornel Drăgoi care s-a alăturat grupului, fiind încă student, dar a fost prins de poliție. Pentru că nu a vrut să divulge informații despre membrii grupului el a fost dus în pușcărie pentru șapte ani, iar mai apoi condamnat la muncă silnică în Delta Dunării.

Poveștile celor doi sînt scrise în așa fel încît cititorul să aibă impresia că vorbește direct cu protagoniștii. În ambele părți ale cărții Dumnezeu și iertarea sînt menționate de foarte multe ori și cei doi spun într-o formă sau alta că doar divinitatea i-a ajutat să scape cu viață din chinurile pe care le-au suportat.