Singurii cai care pasc iarna

În rutenește „huțcatesia” este „a sălta în șa”. Oamenii aceștia au sosit atunci pe rîpi din munții Pocuției, călărind niște cai mici, neobișnuiți, grozav de puternici, singurii cai din lume care pasc și iarna. Pentru un huțan, calul era, fără putință de tăgadă, lucrul cel mai de preț. Din păcate, astăzi, un asemenea exemplar superb valorează cît un televizor color ieftin.

Mai cumpără de aici doar oamenii politici, care se fudulesc cu cele mai hușchite soiuri

Ne îndreptăm spre singurul loc din țară unde mai zburdă, liber și grași, caii din strălucita rasă huțulă. Știm că la crescătoria de cai Lucina, în 1856 înființată, s-au petrecut schimbări importante: după Revoluție, herghelia a fost depopulată, mulți străini, dar și actorași români sau oameni politici vrînd să se fudulească nițel cu cele mai hușchite soiuri cabaline. Vom afla mai tîrziu că majoritatea preferă ponei mici, pentru plozii de bani gata. S-a înjumătățit numărul de cai – au mai rămas doar vreo 350 –, iar de la 1 februarie s-a schimbat de sus pînă jos și conducerea Societății Naționale de Cai de Rasă: la București, Antal Istvan Ianos și adjunctul său, Lucian Blaga – nume de veșnicie născută la sat –, iar la Lucina, Vasile Bostaca, cu proiecte uimitoare, dătătoare de bani și de turiști ecveștri. Domnul Bostanca ne mărturisește că, la venirea lui, herghelia avea în cont 500 000 de lei și tot celebrele ei grajduri din ’50.

La venirea noastră, herghelia avea la poale doar sălbaticele Chei ale Lucavei, stînci uriașe cu nasurile-n cer, pîrîul limpede ce urcă pînă-n grajduri. La aproape 1.600 m altitudine.

Îi văzusem doar în colecțiile de timbre

Tare greu se ajunge la Lucina, mașina noastră albă se bosumflă într-un șanț. Batem cu pasul încă trei kilometri pe drum desfundat de puțin și ne ferim de săniile ce coboară, cu clopote-n urechi. Ca niște nave elegante, trupurile întinse ale cailor adulmecă perfect drumul greu. „Care-i huțul, ăsta? Ba ăsta.” Toți sînt huțuli, domnul meu.

Sus, pe obcină, ne așteaptă cu mîinile în șold tehnicianul veterinar Ion Grămadă, omul care locuiește de peste 30 de ani în preajma huțulilor și a semigreilor focoși. Urmăm pasul lui șchiopătat, mișcările calculate ale trupului său mic, rigid, de maestru în călărie. Trecem prin toate cele nouă grajduri, rudimentare pîn’ la Dumnezeu, dar foarte curate: „Aici sînt iepele de matcă, uite mînjii, tineretul femel.” Numele lor produc surîsuri: Tarzan de la I la X, Eczema, Bujorel… Sînt cele cinci celebre linii de rasă pură, Goral III, Hroby VIII, Pietrosu III, Oușor IV, Prislop III, pe care le văzusem doar în colecțiile de timbre. Pe colițe. Doar un singur grajd este pentru falnicii armăsari de prăsilă, nebuni și răsfățați, ce nu sînt folosiți decît pentru împerechere. Imediat în dreapta fornăie fala hergheliei: celebrul Molid I, buiac de negriji, la care se zgîiau altădată ore în șir soții Ceaușescu. Din împerecherea unui huțul cu un semigreu a ieșit, cu mai mulți ani în urmă, acest cal de soi, mai înalt decît mine, cu o coamă lungă, foarte lungă, acoperindu-i ochii. Deasupra boxei atîrnă detaliat întreg arborele lui genealogic din secolul trecut, adică pedigree-ul, un fel de copyright: stea, linie, trei pinteni, strănut… Ne lasă și pe noi să încălecăm un armăsar mai blînd. „Așa, ridică-te puțin în scări, strînge-l cu genunchii, vezi, bă, că îi rupi gura cu zăbala aceea!” Și fotograful nostru pornește în galop iute, cu sincope. Cînd armăsarul de sub el zărește cîte-o iapă înhămată, nechează amarnic, se cabrează tare, aruncă-n sus pe călăreț. Apoi pornește iarăși. Sus, pe munți.

Motorul Diesel, calul săracului?

De sub mustața mică, de fante, a domnului Grămadă, un suspin: „Știți cît costă, așa, în medie, un cal huțul? Vreo 4-5 milioane, dom’le cît un televizor color. Am așteptat azi toată ziua, cu domnul Bostaca, un client care-o vrut 2 huțuli, la 8 milioane. Cînd or sosit, au zis că s-au răzgîndit, îi voiau doar «în custodie», adică împrumut pe un an. Le-am spus să se ducă dracu’. Iar un ponei dintr-ăla mic e cel puțin 10 milioane.” Din păcate, prin locurile astea, gospodarii sînt cu atît mai mult gospodari, cu cît au calcul mai mare. Nu vor să mai cumpere huțuli, îi zic „calul săracului”, deși cei de sus îi spun „motorul Diesel”. Atunci cînd, odinioară, au fost vînduți armatei foarte mulți, huțulii au trecut peste un pod de funii tone de armament. Sînt foarte ageri, nu fac un pas în plus fără să încerce mai întîi terenul cu copita. Sînt singurii care fac asta. Docili, niciodată cu potcoave, sînt foarte ușor de întreținut: scurmă ca nebunii în pămînt, pot trăi doar cu mușchi, licheni și supraviețuiesc o iarnă mîncînd doar cetină de brad.

Dacă opt din zece oameni știu că există Lucina, îmi dau demisia

2.900 de hectare de pășune, o regiune tihnită, ocrotită de lege și de Dumnezeu. Dar caii nu se cumpără, nici turismul nu mai merge. Vechiul motel, clădit cu brațele de cei maximum 15 locuitori amărîți ai Lucinei, a fost cedat peste noapte unei ciudate Stațiuni de Cercetare a Cartofului din Brașov, împreună cu 50 de hectare de teren. Restaurantul e năpădit cu tuberculi peste tot, în edificiul acela mare nu trăiește acum decît o ingineră singuratică. Iubitorii cailor s-au judecat și ei ce s-au judecat cu iubitorii barabulelor, dar, din cauză că au avut atunci un avocat bețiv, au pierdut. Domnul Bostanca e acum „chitit” să redeschidă procesul. Din biroul său îmi arată întinsele dealuri și se minunează că, deși Andreea Marin sau Adrian Năstase vin să mai facă o tură pe deal cu huțulii lui, tot în Elveția merg în vacanțe. A doua zi, la Cîmpulung, mă trage de mînecă: „Hai dom’le, afară, întrebăm împreună oamenii: dacă opt din zece știu că mai EXISTĂ herghelia Lucina, îmi dau demisia mîine!” E grăbit, vrea să se întoarcă repede la murgii săi înspumați, să vadă dacă-s închise grajdurile și să se culce. Sus, la munte, oamenii se trezesc devreme.

Burii se băteau pe niște armăsari mici și puternici!

● Neam haiducesc, ei, huțulii, erau feriți de glonț. Cînd ieșea în munte temutul Dovbuș, minune: era atins de glonț doar în baltag sau în pafta. Vrăjit era. L-a ucis doar glonțul de argintat, descîntat cu părul ibovnicei sale. ● Îi recunoștea oricine după sumanul roșu, croit în stil pancho, bine bătut în pivă, după pălăria aceea cu gang, în care își țineau tutunul și amnarul, dar mai ales după cornul cu praf de pușcă (poroșnețe), baltag și flintă țintuită. Un asemenea corn este astăzi obiect de artă. ● Cine nu știa oare celebrul marș „Radetzky”, care se cîntă anual la Filarmonica din Viena? Dar cine știe oare că Von Raietz Joseph este huțan de-al nostru? ● Pan Wolotyowsky, preferatul lui Heryk Sienkiwicz, era un căpitan oști de origine curat huțulă. Mulți alți eroi ai romanelor Potopul, Prin foc și sabie sînt, de asemenea, vechi gurali poloni. ● Celebrul concert „Rusalka” al cehului Antonin Dvorak este exact huțulca din Brodina. ● Și mai era ceva, însemnat foarte: întreg războiul burilor din secolul al XVIII-lea, din Africa de Sud, a fost purtat călare pe cai huțuli, cumpărați din nordul Carpaților. Iar cei care au însoțit pe atunci caii au rămas acolo pe veci și au colonizat regiunea exact în felul în care au făcut-o la noi. Au rămas tot ortodocși, tot pe rit vechi, tot drepți la suflet. Și timizi.●

Text scris de Bogdan LUPESCU