Un cal înaripat tras de o locomotivă cu aburi

Acest reportaj, publicat în numărul 1, din iunie 1998, al revistei Opinia Studențească, a fost premiat la concursul „Tînărul jurnalist al anului 1999”. Ceremonia de decernare a premiilor a avut loc joi, 27 mai, 1999, la Hotel Crowne Plaza Bucharest Flora. Argumentul juriului: stilul original, observația percutantă și rafinamentul detaliului.

Preludiu

În liniștea apusă
a unei păsări
universale
se cuprind cu înfrigurare
maladive strigăte căutate de istorie
pentru ultima lor
spovedanie prenatală

Poarta cerului văzută cu mîini de ascet

Astfel se numea un eseu oferit publicației „Graiul Mureșului”, acum aproape doi ani, de Bogdan Baghiu și de iubita sa de atunci. Cei doi au scris, la vremea aceea, un „cuvînt” închinat „cu dragoste și sinceritate” Părintelui Teofil Părăian de la Sîmbăta și gestul acestui monah care, nevăzător fiind, a dorit să fie însoțit departe, la capătul țării, doar pentru a se bucura de atingerea unei porți maramureșene.

Asta nu, nu… Te-a impresionat mult? Eh, norm, eh norm, mi-a răspuns, ridicîndu-și pieziș mîinile către înalt. Foarte pătimașe, spusele lui vin de undeva, de departe, de prin cine știe ce fundături tainice, oferindu-ți mereu un soi de satisfacție specială în a le prinde și a le descifra înțelesul. E un joc plăcut, aproape ca o îndeletnicire scriitoricească. Un joc de simpatii și antipatii secrete, alunecoase și neinterpretabile. Gîndirea critică paralizează în fața lui: totul se face pe simțite. Așa cred.

Aflu că gazetarii i-au schimbat atunci titlul. Cică văzută de un ascet… Dă-i dracu’. Așa spune și despre felcerul acela prost dispus, făcător de cezariene nereușite: A murit, dă-l dracu’. Cine-l mai știe astăzi? Vina lor e poate aceeași: i-au umblat puțintel la titlu. Bogdan nu-i mai ia în serios. Recunoște că obișnuiește să facă uneori haz de necaz în această privință, cu toate că necazul lui nu-i nicidecum un fleac: El se numește forceps sau clește de scos ce are femeia mai bun în ea. Rîde. Știi, fățioare, într-o vreme chiar am condus o echipă care realizează la Vox T, în timpul regimului Iliescu, o emisiune numită „Handicapul”. Ceea ce voiam eu să dovedesc era faptul că întreaga noastră societate stă sub semnul maladivului. Își aprinde anevoie o țigară, apoi conchide: N-ai să mă crezi, dar boala asta mi-a dat și un mic ajutor, destul de prețios pentru propria mea liniște. M-a făcut să văd mai bine simptomele bolii și criza în care se zbat toți semenii mei.

Durerea universală

Motto: „Adame, Adame, ai să răcești pentru că ți-ai uitat chiloții la uscat întinși pe șarpe…”

Durerea universală
Desprinsă din revelația finală
Tu, femeie, formă comună și banală
Mă faci să tind spre moarte
Calea ideală

Eu nu mai pot face absolut nimic

Eu sînt ceea ce știu că sînt, îmi spune, „în cheia neoplatoniciană”, ca între profesioniști în ale „sophiei”. Rîdem împreună. Așltceva… M-am „ivit” în ’74 într-o curioasă zi de început de iarnă. Pînă la 14 ani nu m-am considerat anormal, n-am avut propriu-zis de luptat – cum s-ar crede – pentru dobîndirea vreunui echilibru. Eram un copil din ăsta obișnuit, nu-mi prea puneam probleme, nu aveam timp să mi le pun. Munceam zece ore pe zi cu logopedia, gimnastica medicală și cîte altele. Pînă la patru ani nici nu puteam merge, mă aducea maică-mea în brațe la spital. Toate exercițiile m-au ajutat foarte mult, fără ele nu ajungeam unde sînt.

Fosta sa prietenă crede că, în această perioadă, din păcate destul de tîrziu, a aflat că datorează deficiența unei neglijențe. Într-un fel, a învățat de la alții anormalitatea: că el, spre deosebire de ei, nu este în regulă. Acest lucru i-a deformat puțin caracterul. A dobîndit, socotea ea, un sentiment de siguranță, de protecție din partea unei providențe speciale, din partea lui „mie nu mi se poate întîmpla nimic”. „Eu pot face absolut orice”, pare să spună Bogdan în fiecare gest. „Pot cere vieții orice, fiindcă ea m-a nedreptățit și acum îmi este doatoare”. O simți din felul în care îți cere o țigară, bani pe care îi știi dinainte că nu-i vei primi vreodată înapoi, sentimente e care se poate oricine dispensa…

A cochetat și cu unele secte. Biserica studențească „Grupul Ecclesia”, apoi biserica lui Costel Ghica-Vodă l-au atras cu destulă ușurință. Costel Ghica, un țigan care și-a falsificat biografia, devenind peste noapte pastor, i-ar fi spus atunci ei: „Cum poți tu să umbli cu ăsta? E omul Satanei!” Într-o zi de duminică, i-a pus pe enoriași să se roage „în mod personal” pentru ea: „Să scape de omul Satanei!” El, în replică, îmi spune „la ceas de taină”: Ghica are o nevastă faină pe care aș vrea să o „păstoresc” nițel. Pastorul mi-a dat o palmpă, eu am să-i dau 666! Ei au o aparentă deschidere, dar în realitate sînt foarte perverși. De ce? Fiindcă s-au folosit de mine. Însă mă gîndeam că, dacă mă voi integra, voi avea unele avantaje de pe urma acestui atribut „open minded”, în sensul că voi fi acceptat de fetele cît de cît lipsite de prejudecăți și, poate, voi cîștiga și ceva bani. Pentru ei nu-s „ochiul dracului”. Convertită de curînd la protestantism, ea spune că, în acest fel, el a vrut de fapt să-i cîștige amicii, s-o înconjoare cu prietenia sa din toate direcțiile: „E foarte egoist”.

Dar poveste asta e de acum veche. Glumește din nou: După accidentul meu postnatal (subl. B.B.), singura, dar absolut singura problemă a fost să intru cu fruntea sus în această paradigmă post și s-o apăr de paradigma pro. Știam că va veni.

Revolta

Primul  răspuns corect la destul de angajări pentru îndeletnicirea de Dumnezeu se pare a fi:
Nu-mi place să cresc
oameni  și animale
Mie-mi place pur și simpluc
arnea prăjită

La început m-au privit ca pe un extraterestru

Primele lui contacte cu „Junimea” (Clubul cultural) s-au petrecut în toamna lui ’93, dar nici un fel de augur nu părea să-i fie favorabil. Pînă cînd nu am luat primul premiul literar, nu mi-a fost prea ușor. Cei de la Muzeul Literaturii Române mă priveau cu toată ilaritatea: Ce o fi și cu ăsta? „Un cal înaripat tras de o locomotivă cu aburi”, îi spunea odată cineva apropiat.  Poet, poet, da’… totuși. Oare nu cumva… Știu și eu?!

Și la faculate a fost privit, la început, printre sprîncene: chiar în primul an, la un examen, un dom’ profesor (pentru care are, de altfel „tot respectul”) l-a pus să vorbească. „Ridică-te și vorbește!” Dacă-i oral, păi oral să fie, moșule. Colegii au încercat să-l lămurească: domnul decan i-a dat aprobare să susțină probele doar în scris. Șștii ce mi-a spus? „Ce cauți tu în facultatea de Filosofie, dacă nici măcar nu poți să vorbești?”.

Disciplina se numea „Istoria filosofiei antice”. Nu sînt de acord cu filosofia care cere o anumită rigurozitate: nu trebuie să ai o sensibilitate pe undeva patologică. Dacă n-o ai… Și iarăși își aruncă mîinile într-o pare, cu dispreț.

De, cele rele să se-adune, cele bune să se spele.

Își aduce aminte și de un conflict cu d-l Lucian Vasiliu, din anii premergători debutului. Scrie, cu gesturi dezarticulate, pe un caiet studențesc: Eu, cînd sînt foarte obosit, scriu cuvintele după rostirea mea și apar uneori greșeli gramaticale, de cele mai multet ori dezacorduri între atributele genitivale și substantivele pe lîngă care stau aceste atribute. Într-un comentariu critic scris pe o bucată de hîrtie și dat spre recitire d-lui Lucian Vasiliu, am făcut un asemenea dezacord. Din acel moment și pînă cînd am fost premiat, am fost catalogat, la Atelierul Literar, drept analfabet.

D-l Vasiliu îmi mărturisește diplomat, cu o dicție remarcabilă: „Vasile Baghiu este o emblemă pentru Junimea de astăzi”. Îl corectez cu timiditate și ne amuzăm amîndoi preț de vreo 10 secunde. Dumnealui, probabil din pricina confuziei comise; eu, deoarece îmi imaginam în piepturile literaților de la cenaclu cîte un mic ecuson cu Baghiu. D-l Vasiliu trage aer în piept și continuă: „Bogdan baghiu este o emblemă a Junimii de astăzi, din două motive: pe de o parte, ca o prezență care, evident, marchează un public mai puțin obișnuit cu naturi umane aflate într-un anumit tip de dificultate, iar pe de altă parte, printr-o inteligență deosebită care compensează dificultățile sale fizice. La Junimea lui Pogor a intrat rapid într-un climat de fraternitate și normalitate, a fost primit și a luat foarte în serios de la început, ca și cum n-ar fi nimic deosebit în contextul vieții sale.” Îmi dă apoi exemplul lui Creangă, din vremurile de odinioară, care suerea de epilepsie („un lucru mai puțin cunoscut”). „Pentru Junimea noastră mai nouă, Bogdan Baghiu nu este un caz, ci un coleg normal, inteligent, dotat pentru literatură, posesor al unor lecturi de substanță, cu un bun comentariu literar și nicidecum un om decorativ, un om-spectacol, șoc, etc.”

Frumos, nu? Vorbele sale curg, întocmai ca Ozana cea limpede ca cristalul.

Bogdan Baghiu ne spune că, dacă auspiciile vieții sale ar fi fost altele, poate n-ar fi scris niciodată vreun vers, n-ar fi intrat vreodată la „Pogor”, n-ar fi făcut vreodată Filosofia. Ar fi vrut doar să aibă prieteni, mai mulți de la el din cartier.

Înainte de prima zi de lucru, Dumnezeu a mîncat fasole

În prima zi, era beat. Mai bine nu ne-am întîlnit, nu se putea discuta cu mine.

În ziua a doua, era nervos. Motivația: a avut un conflict cu tatăl său chiar înainte de a se întîlni cu noi, deși alții spun că, în privința asta, cam exagerează. Recunoaște totuși că are ieșiri foarte urîte din cauza bolii, își acuză mereu părinții, nu întotdeauna justificat. De obicei sînt calm, dar am momente cînd sînt foarte pus pe harță. Lucrul acesta ar putea fi cercetat cu ușurință de un psihanalist. Circumspect la ideea reușitei unui reportaj despre el, își oferă o plăcută amînare: Vreau să vină și ea la interviul ăsta. Îmi înțelege „limba” și v-ar fi mai ușor, cel puțin pentru coerența dialogului. Îi e, „de altfel”, foarte dor de ea, n-a mai văzut-o din martie. E singura femeie pe care am iubit-o. Deodată schimbă tonul: De ce ne-am despărțit: Pentru că ea vine dintr-o familie foarte săracă și caută să parvină. De asta. Am mai băut două beri și-am plecat.

Ziua a treia ne-a oferit întîmplarea de a ne întîlni doar cu ea. Primele sale cuvinte despre Bogdan: „E cel mai interesant om pe care l-am întîlnit de cînd am venit în Iași. Fără mișto. De ce? Pentru că are talentul de a vedea o mulțime de lucruri pe care ceilalți nu le văd, ocupați fiind cu acel consum gratuit de cuvinte care nu trebuie numaidecît rostite. Însă el și le economisește foarte mult, pentru el e un adevărat efort să rostească un cuvînt. E simplu… De ce ne-am despărțit? La fel de simplu: începuse să se poarte foarte urît cu mine. Nu intru în amănunte.” Un amic de-al lui Bogdan, Radu Lazăr, cel mai bun într-o anumită perioadă, ne povestește că acesta devenise foarte brutal cu ea, suspicios, agitat. Într-u fel, o înțelege, îi dă dreptate.

Am mai sporpvăit cu ea despre poezii: „Fiecare are o sintagmă, un cuvînt-cheie, poezia se centrează în jurul acelei chestii. Tu, în calitate de cititor, o interpretezi după algoritmul propriu, dar el le-a dat un alt cod: codul întîmplărilor pe care le-a trăit în viață, astfel încît în fiecare se regăsește o trăire, o teamă, bucurie sau neliniște de-a lui. Trebuie numai să ai acces a codul ăla. Mai grav e că întregul său comportament are această structură: nu minte, există un sîmbure de adevăr în ceea ce spune. Însă ajunge uneori cu fantezia mult prea departe, îi place să producă înscenări ieftine, să deruteze.” Aici are cu siguranță dreptate.

În a patra zi, m-am bucurat să-i văd, în sfîrșit, împreună. Cei doi se simt, se completează, se întregesc. Devin un „ceva” mai greu atacabil. „Halal profesioniști”, se amuză complice cînd află că ne-am pregătit dinainte întrebările. Bogdan povestește încet, ea ne „traduce”. E straniu să-i asculți acum, pe casetă, din cîrciuma aceea, bolborosind cîte în lună și-n stele. Toate discordanțele dintre informațiile oferite în cea de-a doua și în cea de-a treia zi se armonizează, își netezesc aspreritățile, chiar dacă nu-și găsesc vreo rezolvare. Și e bine așa. La un moment dat, am adormit lin, cu căștile pe urechi. Eram frînt.

Cam asta-i.

În ziua a cincea, Bogdan mi-a propus o mică afacere murdară. Am acceptat.

În cea de-a șasea, ne-am îmbătat amîndoi. Va scrie un roman: Incertitudinea îi transformă pe oameni în bestii. Nu e titlul lui, i l-a dictat femeia iubită. Tot la un pahar de bere.

În ziua a șaptea, cum altfel, ne-am odihnit.

Cine este Bogdan Baghiu

Bogdan Baghiu a văzut lumina zilei în anul 1974, la Iași. Datorează unei neglijențe a medicilor, la naștere, o infirmitate pe viață. Pînă la vîrsta de 14 ani, a făcut logopedie, gimnastică medicală, exerciții de mobilitate, avînd dificulăți de integrare socială. Absolvent al Liceului Metalurgic (secția Informatică), s-a înscris la cursurile Facultății de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, pe care a absilvit-o în 1998.

A primit primul premiu la Concursul național de poezie Junimea, ediția a III-a, în 1995. A urmat premiul revistei Timpul, în 1997, la același concurs, după care a fost invitat de scriitorul Mirel Cană să deschidă stagiunea Atelierului de creație de la Pogor, ediția 1995-1996. Debutul „editorial” s-a produs în revista Timpul, după care a mai publicat în antologia de poezie Junimea azi și în Dacia Literară (1997). În 1998, pe 25 martie, a obținut la a III-a edițe a Concursului național de poezie, „Premiul Societății Culturale Junimea ’90”, foarte important pentru el. Acum pregătește o nouă apariție în Dacia literară și un text pentru un concurs bucureștean, unde îl așteaptă un premiu de 2.000 de mărci.

Text de Bogdan LUPESCU