Azil pentru sărbători
1001 de chipuri 13 decembrie 2009 , de Opinia Studențească Niciun comentariu la Azil pentru sărbători 2„Să nu-mi spui «moșule», că mă supăr”, îmi zîmbește nea Vasile de sub mustața albă. Își dă jos din spinare sacul roșu și se așază pe canapea. „La moșnegi, Crăciunu’ vine mai repede. Nu am vreme să ajung peste tot și de cînd am îmbătrînit nu mai am nici răbdare să bat atîta drum pînă la marginea orașului”. Bătrînul care se ține de șale și pășește ușor, fără stare, e Moș Crăciunul bătrînilor din Orăștie. Începe a colinda magazinele „cu reduceri” încă din august, „atunci cînd se ieftinesc puloverele, izmenele de astea”.
În noiembrie, își scoate costumul din dulap și îl ajustează la lumina chioară de lîngă mașina de cusut. „Mă mai îngraș, mai slăbesc, se mai duc ațele, na. Trebuie să fiu un moș modern și elegant”, rîde Vasile cu poftă. Deghizarea a început acum 17 ani, cînd soția lui, Irina, s-a internat în unul din azilele de bătrîni din București. „Au luat-o de acasă copiii, au dus-o la spital și de acolo…I-au zis că e bolnavă și că eu n-am să pot să am grijă de ea acasă”. Își aduce aminte că în preajma Crăciunului de atunci, cînd „încă eram tînăr la 52, cu mustața neagră” medicul nevestei l-a sunat și i-a spus că „nu-l mai apucă și pe ăla de anu’ viitor.
M-a poftit să vin pînă la ea la pat, să-i fac un cadou frumos”, și nea Vasile își scoate de pe cap căciula roșie pe care n-a apucat să o strîmteze. S-a tot gîndit vreme de trei nopți ce să-i cumpere Irinei, pînă într-o dimineață, cînd a găsit la un vecin în cuier un costum vechi de Moș Crăciun. L-a pus repede peste hainele cu care era îmbrăcat și a plecat la azil. „Așa de tare s-o bucurat Irina mea, că ea gîndea ca un copil atunci cînd era bolnavă. Chiar credea că o venit Moșu’ la ea”. După trei zile, cînd s-a dus cu tot cu copii să o viziteze doctorul i-a spus că „nu mai are pe cine vedea”.
Bătrînețea fără barbă
Poartă același costum de atunci. „Cînd l-am găsit, numa’ barbă n-avea”, îmi spune și scoate din dulap o poză veche, înrămată. Bărbatul care zîmbește călduros, de lîngă o ceată de copii, nu seamănă deloc cu cel care stă ghebos lîngă mine. „Ehe, m-au păscut iernile astea nenorocite toate”, și Vasile își șterge colțurile gurii cu palma. Și-a lăsat mustața și barba să crească „și burta odată cu ele”. Pînă acum trei ani mergea și prin grădinițe, la serbări, dar acum „nu mai pot să stau atîta vreme pe scaunul ăla mic. Mă dor toate cele”. Iarna asta îl duc băieții lui la București, să meargă și pe acolo la bătrîni, „că am acolo o soră care mă așteaptă și ea, Dumnezeu să o țină sănătoasă”. Își face cruce și îmi aduce din bucătărie un pahar de lapte cald cu scorțișoară. Mă apucă de mînă și-mi spune că are o rugăminte la mine, dacă tot am ajuns pînă la el: „Cînd o să mă ducă pe mine la azil să vii pe aici și să-i spui vecinului că vrei costumu’. Te aștept pe la mine cu scufie roșie și desagă. Să nu uiți”.
Adriana ZĂVOI
Autor:
Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.
Adaugă un comentariu