Atît timp cît o să ajungă niște vedete de carton repere pentru poporul român, nu vom putea face nimic

Pe Adina Popescu nu o vei vedea niciodată în­tr-un talk-show. Jurna­lis­tei de la „Di­lema Veche” nu-i place să i se impună ceva. Mai curînd, și-ar lăsa gîn­du­ri­le să a­lerg­e în lumi miraculoase cu dragoni și vră­ji­toare. Acolo s-ar întîlni și cu pi­ti­ciii, și cu adulții de­o­­po­trivă, iar ea ar fi o co­pilă cu ochii cît boabele de stru­guri, care s-ar visa o zînă. Pentru că acum poa­­te visa. Deși măr­tu­ri­seș­te timid că mai are complexe din perioada comunistă. La fel cum le au toți româ­nii. Doamna Co­ca, vînză­toarea de lîn­gă bloc, nici azi nu o cre­de cînd îi spu­ne că poveș­tile din revistele „de viață” sînt scrise de un singur autor. „Trece timpul” spu­ne și răsfoiește cu nesaț fo­ile lucioase. Ro­mâ­nii se lea­pădă de complexe doar în State. Iar dacă America nu ar exista, și-ar inventa-o.

Acum ziarele se fac cu mult mai mult profesionalism decît se făceau cu zece ani în urmă 

OPINIA VECHE: Ce-i aia o „bur­tă”?

ADINA POPESCU: (rîde) Așa-i spu­neam noi. E un articol inventat care pornește de la un sîm­bure de adevăr sau cî­teodată chiar nu por­nește de la nimic și de fapt e o ficțiune, o bucată de proză pe care o vinzi ca pe o poveste adevărată și reală, ca pe un reportaj. „A da o burtă” înseamnă a vinde o go­­goașă, a publica o poveste care nu este re­ală și în care personajele sînt imagi­na­re. Asta era valabil în anii ’90, acum s-au mai schimbat lucrurile. Atunci oa­me­nii credeau cam tot ce se publica și zi­a­rele aveau mai mul­tă forță. Bine, și a­cum mai există cîteva „burți”.

O.V.: E ușor să faci distincția între un articol bazat pe adevăr și o „bur­tă”?

A.P.: Da, da, și eu la un moment dat am lucrat la o revistă și am citit un mic re­portăjel într-un cotidian, mi-a plăcut story-ul și am vrut să scriu și eu ceva pe tema respectivă. Cînd am dat pes­te re­por­te­rul respectiv, care mă tot refuza și mă a­mî­na și nu-mi dădea datele de contact ale persoanelor din reportaj, mi-am dat sea­ma că de fapt era o „burtă”. Dar poți să îți dai seama pentru că sînt niște reguli ne­scri­se așa, nu localizezi povestea, dai ini­ți­ale sau nu citezi sursele, sînt personaje co­lective: „vecinii spun”, „oamenii cred”, mergi pe partea de zvon, sînt niște trucuri jurnalistice. Unele dintre ele chiar erau ha­ioase pentru că erau foarte bine scrise, adică dacă treceai peste faptul că nu sînt adevărate, puteai să te bucuri că citeai un text foarte bine scris, mai bine scris decît o carte.

O.V.: Cînd ați citit ultima dată un astfel de articol?

A.P.: În ultimul timp nu prea ci­tesc ziare, ăsta este adevărul. Nu mai am răb­da­re. E adevărat că acum ziarele se fac cu mult mai mult profesionalism decît se fă­ceau acum zece ani, dar nu mă mai incită. Eu sînt mai mult interesată de stilul și de scriitura articolului decît de informația pe care o dă și toate sînt scrise atît de cli­ș­e­istic și se aplică același șablon, încît mă plic­tisește felul în care sînt scrise. Poți să în­țelegi parcurgînd doar pe diagonală des­pre ce e vorba. Mie îmi plac foarte mult reportajele din revista Forbes, mi se par foar­te bine scrise și dau și niște informații despre o lume pe care nu o știi, idei de a­fa­ceri, oameni de succes. Numai că în Ro­mânia nu se fac eforturi de a se a­jun­ge la un jurnalism de calitate. De exemplu, nimeni nu e interesat foarte tare de reportaje, deși cred că publicul le-ar citi. Nu există cărți de reportaje. În Polonia, printre cărțile de „consum”, sînt și cele scri­se de jurnaliști, de reporteri, care, de fapt, sînt cărți de reportaje. Oamenii ci­tesc astfel de articole, sînt interesați de ce se în­tîm­plă în comuna cutare, județul cu­ta­re, și sînt interesați să afle cum trăiesc oa­me­nii de acolo. La noi informația, ști­rea, to­tul e scris foarte clișeistic.

O.V.: Ați scris vreodată o „burtă”?

A.P.: Da, am scris mai multe, ca să îmi cîștig existența. Eu la „Dilema Ve­che” scriu din clasa a XII-a și mi-a fo­lo­sit. Am fost, de exemplu, reporter special la o revistă care se numea „Șoc Maga­zin”, care nu mai există, și acolo scriam frecvent. Erau povești despre lumea in­ter­lopă, despre prostituate, drogați și dea­leri de droguri. O dată, eu și cu un coleg vo­iam să facem împreună un reportaj des­­pre gropari. Era ceva sinistru. Ne-am dat întîlnire în cimitirul „Belu” la ora 20. Era iarnă, zăpadă, frig, ne-am întîlnit, ne-am plimbat vreo zece minute pe aleile cimitirului, chipurile căutînd gropari. Ne-am ui­tat stînjeniți unul la altul și la un mo­ment dat ne-am dat seama că nu știam ci­ne îl va scrie. A fost ceva de genu’ „hai că scrii tu, și mai intervin și eu puțin”. A fost o chestie asumată. Nu poți să-i spui prostituție, era firesc, pentru că ori­cum nici nu ne semnam.

Nu mă afecta cu nimic, era un job pe care îl făceam la nivelul la care îmi era cerut. Șeful meu nu mă verifica niciodată. Cred că bănuia, dar atît timp cît revista se vindea la nivelul la care era, un fel de „infractoarea Mov” a anilor 2000, că a­tunci se întîmplau astea, n-avea pretenții să avem și personaje autentice, cît timp e­xis­tau poveștile.

Noi sîntem atît de obișnuiți să ne spălăm rufele în public, încît Big Brother nu ar reprezenta ceva senzațional

O.V.: De ce credeți că le plăceau oa­me­nilor poveștile de genul ăsta?

A.P.: Pentru că oamenilor le plac po­veștile de tot soiul, din ce în ce mai mul­te. Există o nevoie foarte mare de po­ves­te, începînd de la cele pentru copii pînă la cele pentru adulți. Am avut o experiență de genul ăsta. Am lucrat la o revistă de genu’ „Povestea mea”, „Destinul meu”, „Întîmplări adevărate”, din astea în care sînt povești scrise la persoana întîi, chi­pu­rile sînt scrisori ale cititorilor care își povestesc viața. Nu, sînt cîțiva oameni ca­re le scriu. Am încercat să îi explic doam­nei Coca, vînzătoarea de lîngă bloc, că eu le scriu, că nu e Maria din Cîmpina, și s-a uitat la mine așa și: „Da, sigur?”. I-am zis că da, sigur, sîntem niște oameni an­ga­jați care scriem poveștile asta, la care ea: „Da, dar e un sîmbure de adevăr în ele”, și i-am zis că da, mă mai inspir din viața surorii nu știu cui. „A, păi dacă e ce­va adevărat, mie îmi plac oricum, trece timpul”.

Asta vreau să zic: nevoia de poveste o vezi în toate locurile, inclusiv obsesia as­ta pentru viața vedetelor, e o poveste gla­mour în care oamenii de rînd nu vor fi puși niciodată, în anumite ipostaze. Tot asta e, dincolo de curiozitate și de ideea de bîrfă. Vor să afle o poveste din viața u­nui om bogat, frumos, de succes, ca să spu­nă: „Uite ce bine îmi pare că a părăsit-o, că s-au interesat”.

O.V.: De asta are și OTV-ul audiența pe care o are?

A.P.: Da, pentru că alimentează ne­vo­ia oamenilor de senzațional. Poveștile de la OTV sînt foarte bine ancorate în re­a­litate, la prima vedere, dar au ceva ieșit din comun, față de viața oamenilor obiș­nu­iți, care trăiesc într-o lume destul de ba­nală, în care nu se întîmplă lucruri ne­o­bișnuite. Și mai e și dorința asta, mai mult a țărilor balcanice, de a trage cu o­chiul prin gaura cheii, pe care românii și-o manifestă în felul ăsta. De asta nu a prins la noi foarte mult BigBrother-ul, ca­re a prins foarte bine în țările în care toc­mai, nu există obiceiul ăsta de a ști tot ce se întîmplă vecinului tău. Dar noi sîn­tem atît de obișnuiți să ne spălăm rufele în public și să trăim în apartamentele as­tea meschine de bloc în care pereții sînt atît de subțiri încît auzi tot, încît Big­Bro­ther nu ar reprezenta ceva senzațional. Mai degrabă reprezintă ceva senzațional bîr­fe­le oteviste și ce a mai făcut Nichita și cu cine a făcut copilul. Dar intră în a­ce­e­ași atmosferă de mahala cu care sîntem o­bișnuiți și de zvonistică de cartier.

O.V.: Spuneați că pe vremurile alea ușile erau de carton. La fel sînt și astăzi?

A.P.: Da, mare parte din populația o­ra­șelor locuiește în cartierele socialiste și pî­nă și astea rezidențiale, în care am fost de cîteva ori, mi se par foarte înghesuite. Sînt vile duplex care sînt perete în perete și au curțile împărțite. Tot poți să tragi cu ochiul la ce grătar face vecinul din vila din Băneasa. Printre altele, un rău al co­mu­nismului este faptul că ne-a privat de intimitate. Noi am fost niște oameni lip­siți de intimitate din toate punctele de vede­re. N-aveam voie să vorbim pentru că e­ram ascultați sau, cel puțin, aveam sen­za­ț­ia asta. Era greu să găsești un loc în care puteai să fii sigur că ești în siguranță, și asta a rămas și a­cum. Cred că frica mai există, nu poți să scapi foarte mult de ea. După foarte mul­te decenii sau mai mult timp petrecut într-o so­cietate democratică vom putea scăpa de niște complexe, frustrări și frici.

Te duci în Franța, în An­glia, și vezi cu cîtă non­șa­lanță se comportă oamenii pe stradă și cît de dezinhibați sînt. Noi sîntem, în con­tinuare, un popor de oameni inhibați, de oameni care nu poartă o anumită haină pen­tru că nu se cade sau nu se cuvine. Dar asta este o chestie formată în timp, pentru că nu am fost mereu așa. Nu cred că face parte din structura poporului. Tot de aici a plecat, că am fost uniformizați forțat, am fost egalizați și asta nu se poate, oa­me­nii sînt di­fe­riți. Așa se distrugea ceva în mentalul ăsta colectiv, deveneai schizo­fre­nic, un lucru îl spuneai acasă și un alt lucru îl spu­neai la școală sau la serviciu. Ge­ne­ra­țiile care au trăit transmit în continuare com­plexele și mai trebuie să trea­că cîteva generații ca să se dezinhibe.

Dacă nu ar exista America, am inventa noi una

O.V.: Ce alte lucruri am mai moș­te­nit din perioada comunistă?

A.P.: O grămadă de complexe și dincolo de astea, niște orgolii din astea ciudate, provenite din ce învățam noi pe la școa­lă, că „am stat în calea contopitori­lor”, „sîntem buricul pămîntului”. Nu e nici într-un caz așa! Pe de o parte sînt com­­ple­xele, pe de altă parte sînt niște au­to­su­fi­ciențe, o formă de naționalism ciudată, care se bat cap în cap. Noi oricum ne credem cei mai tari, dar sînt atît de multe încît eu îmi dau seama și în comportamentul meu de niște lucruri care pleacă de acolo, din cei 11 ani pe care i-am trăit în comunism. Sînt niște lucruri care s-au format acolo și de care nu voi mai scă­pa, probabil. Uite, fricile pe care le am și pe care nu ar trebui să le am, o anumită nesiguranță, acel self-esteem (n.r.: stimă de sine) care nu a fost cultivat și pe care îl are orice copil a­me­rican, pentru că i se in­suflă de mic. America e oricum țara self-esteem-ului, acolo chiar poți să crezi la un moment dat că acum ești angajat la o benzinărie și pes­te cinci ani devii Quen­tin Tarantino sau oricare alt mare regizor. Poți să îți îm­plinești un vis pentru că ești astfel educat. Noi nu avem încredere în noi, nu știm foarte bine ce vrem, îm­pru­mutăm de a­fa­ră tot felul de lucruri care ni se par nouă cool, pornind de la conduite în firme și tot felul de mijloace despre care nu știm mare lucru, cu ce se mănîncă, dar tot le îm­prumutăm. Am mai moștenit și vraiș­tea asta, lipsa unor re­pe­re, nu avem un sistem de valori. atît timp cît o să ajungă niște vedete de carton re­pe­re pentru po­po­rul român, înseamnă că nu putem să fa­cem nimic.

O.V.: Non-valorile despre care vor­biți sînt un în­semn al trecutului? Nu pot fi aplicate deloc în prezent?

A.P.: Nu, sînt niște rămășițe pe care le purtăm cu noi și de care nici nu ne putemz dezbăra, dar nici nu le putem în­lo­cui cu altele, pentru că nu le avem.

O.V.: Vă raportați mai înainte la America. Ce s-ar întîmpla dacă, într-o bună zi, America nu ar mai exista?

A.P.: Ei, ne-am găsi noi o America a noastră, adică e America la modul gene­ric. Atunci era visul cel mare să ajungi să te realizezi în America. Dacă nu ar exista una, am inventa noi una, adică un loc de peste mări și țări unde este mult mai bine decît la noi, unde ți-e mult mai ușor să faci ceva cînd ai putea să o faci la tine a­ca­să. Dar nu o facem. Atît de puțină în­cre­dere avem în tot sistemul ăsta din Ro­mâ­nia. Și aici nu e neapărat vorba de cel po­litic, este un sistem de a trăi, că, de fapt, și politicul pornește de la lucrurile mici, de la o ședință de comitet de bloc, care sea­mănă perfect cu o ședință de Par­lament, nu e nici o diferență. Cred că ar fi foarte trist dacă nu am avea la ce să ne ra­por­tăm.

O.V.: E de-ajuns un singur zbor în jurul lumii pentru a ne vedea mai bine în oglindă?

A.P.: A, în carte (n.r.: „Un singur zbor în jurul lumii”), din cîte îmi amintesc, era vorba despre doi pescăruși care erau prie­teni și care au plecat, voiau să călătoreas­că foarte mult și la un moment au zis „ga­ta, ne rupem de prieteni, de familie, de malul nostru, de țărmul nostru și mergem să facem o călătorie în jurul lumii”. A­ces­ta era de fapt un pretext de a se întoarce acasă. Călătoriile sînt necesare pen­tru a te cunoaște, dar la un moment dat tre­buie să ai un țărm al tău, un cuib în ca­re să te întorci. Întîmplător a fost aleasă po­vestea ca titlu, sînt unele la ca­re țin mai mult și care au un alt substrat. Una dintre ele ar fi aceea despre un po­por de păduchi din capul unui copil un­de s-a dat cu gaz, s-a pornit extermi­na­rea păduchilor și ei au început să migreze și au ajuns după aceea pe spinarea unui cîine. Acolo puricii îi pri­veau de sus și ăș­tia s-au dus pe un alt cap, dar nici acolo nu au rezistat. Morala era, de fapt, că nici un popor nu poate să trăiască parazitar. S-au întors acasă și au murit în cele din urmă, după ce și-au dat seama că erau popor pa­ra­zitar și nimeni nu poate să trăiască pe spinarea altuia. Ăsta era sensul. Bine, po­veș­tile sînt total neconvenționale și, în ge­neral, persona­je­le sînt inspirate din lu­cruri mărunte și din obiecte însuflețite, in­secte, plante, lu­cruri pe care nu le ob­servi, dar de la care ți-ai putea imagina ceva și ai putea face multe analogii legate de lumea noastră, a oamenilor.

O.V.: De ce sînt poveștile alea dulci-acrișoare? Nu ar trebui să fie doar dulci, pentru copii?

A.P.: Păi, ele toate aveau și o duioșie, dar aveau și niște învățături așa care erau mai acrișoare, rămîneai așa cu o senzație, cu un gust dublu după ce le citeai. Aveau farmecul poveștilor clasice, dar aveau și o morală valabilă și pentru un adult.

Nu mai înghit poveștile cu Feți Frumoși

O.V.: Cine credeți că citește mai mul­te povești, adulții sau copiii?

A.P.: Eu cred că și copiii citesc, deși se spu­ne că nu o mai fac. Uite, la supli­men­tul nostru „Dilematix” sînt foarte mulți copii care scriu mai bine decît mulți scriitori sau jurnaliști în viață și se vede că au lecturi în spate, și nu numai lecturi de best-seller-uri sau romane fantasy de duzină. Cred că citesc. Mie îmi plac cărțile care se adresează și unora și altora, cum ar fi „A Coyote Columbus Story”, de Tho­mas King pe care o citești și cînd ai zece ani, sau „Alice în țara minunilor”, este cel mai bun exemplu, pentru că o înțelegi la fiecare vîrstă altfel. Bine, nu mai înghit poveștile cu Feți Frumoși, basmele clasice, vor ceva mai modern. Fan­tasy-ul a prins foarte bine, lumi ima­gi­nare, vră­jitori, dragoni, multe dintre ele sînt foarte bine scrise. Eu citesc foarte mul­te fantasy-uri, multe dintre ele, deși se spune că este un subgen literar, pot să stea onorabil alături de cărți beletristice clasice. Sînt și mulți scriitori buni numai nu la noi. La noi sînt desconsiderate.

De fapt nimeni nu scrie fantasy, roman po­li­țist, nu există subgenul, deși cred că dacă editurile ar promova și ar căuta editori s-ar cumpăra. Lumea e mai deschisă acuma. Ui­tă-te cît de promovate au fost cărțile mele. De a doua carte am aflat că fusese pu­blicată după jumătate de an, cînd a­pă­ruse în librării deja, „Miriapodul hoinar și alte povești”. Dacă nu te promovezi sin­gur la un moment dat, nu obții nimic. Cînd am scris cărțile astea m-am gîndit la mi­ne, să mă simt bine în momentul în care scriu, să scriu ceva care să mă facă să mă simt altfel, pentru că eram într-o perioadă în care toată lumea scria literatură foarte black, foarte ego și așa, cu scîrbă față de sistem, de viață. La un moment dat, am în­ceput și eu așa să intru pe panta asta. Mi-am zis că, pînă la urmă, pe cine in­te­resează că mă duc la piața Ogor, că mă a­pu­că depresia și mă întroc acasă și îmi tai unghiile? Și am evadat în povești pentru o perioadă destul de lungă de timp, dar s-ar putea să mă întorc la literatură pentru a­dulți, nu știu încă cînd.

O.V.: Credeți în poveștile alea?

A.P.: Da, foarte mult. Mai scriu, am mai strîns de un roman fantasy, de vreo pa­tru-cinci ani și îmi tot doresc să am un an să îl pot să-l termin pentru că e mult de mun­că și la un moment dat nu mai ai timp.

O.V.: V-ați imaginat vreodată că ați fi un personaj din poveștile dvs.?

A.P.: Din poveștile pe care le-am scris? Da, din romanul de care spuneam, pentru copii, e o fetiță care vrea să devină zînă, deși trăiește într-o lume în care zî­ne­le se mărită și devin ne­veste. Asta e cea mai mare dorință a ei. Ăs­ta e un basm mo­dern, fantasy-ul. Ei, mai apoi ea le cu­noaște pe adevăratele zî­ne, care nu sînt ce­ea ce și-a imaginat ea des­pre ele. Cred că aș fi fetița.

O.V.: Ce jocuri vă plăcea să jucați cînd erați mică?

A.P.: Păi mă jucam și singură, și cu alți copii. Singură, îmi imaginam tot felul de lucruri, pornind de la o pungă de pu­fa­rine îmi imaginam un popor de pufarini și alegeam regele pufarinilor cu soția, dar jucam și jocuri clasice, de-a v-ați ascun­se­lea. Arunci nu erau jocuri pe calculator, jucam jocuri logice, luam de la Jeko „bu­nul Gospodar”, „Nu te supăra, frate”, dar erau foarte interesante. Se strîngeau toți copiii și jucau „sus-jos”, aruncau cu za­ru­ri­le. Și colecționarul de timbre era un joc, și oracolele, era o lume mai nepervertită pu­țin, deși cred că și acuma copiii se joa­că. Singura problemă este că se maturi­zează mult mai repede.

Noi ne jucam în­că pe la 14 ani, ei de pe la zece ani încep să se gîndească la alte lucruri. La un mo­ment dat, am predat niște cursuri de jurnalism la o școală particulară și aveam do­uă grupe, o grupă era formată din copii de șapte-opt ani și una, din pitici de zece ani. Există o diferență fundamentală între un copil de opt ani și unul de zece. La opt încă aveau inocența aia de copil, își i­ma­gi­nau niște povești cu buburuze, cu ghiocei, pe cînd la zece ani voiau să facă o re­vistă despre cele mai celebre cupluri din clasa a patra și aveau un singur băiețel în grupă pe care toate fetele voiau să îl să­ru­te și îl înghesuiau pe sub colțuri. Asta văzuseră ele pe la televizor, erau niște fe­mei mici așa, și e destul de trist. Nu am în­cercat să mă impun în nici un fel în fața lor, că nu avea nici un sens, doar nu pu­team eu sau altcineva să împidice calea as­ta de maturizare precoce. Doar că mă în­treb, la 14 ani ce or să mai facă?

O.V.: Din ce cauză credeți că au loc schimbările astea în felul în care cresc copiii din ziua de azi?

A.P.: Păi părinții lor au mult mai pu­țin timp decît aveau ai noștri. To­tuși, pă­rinții noștri aveau programul ăla fix la ca­re mai frecau menta, dar veneau acasă și se ocupau de copii. Acum, pă­rin­ții sînt foar­te ocupați, muncesc foarte mult și îi pa­seză bonelor. Bonele, la un mo­ment dat, devin un model pentru ei și, ori sînt lăsați prea mult timp singuri, ori merg la școlile astea cu opționale la care stau pî­nă tîrziu și capătă ideea că nu mai are cine să se ocupe de ei. Un alt motiv este și toată informația asta la care au acces, că au Internet de la șapte ani. Sînt risipiți în toate direcțiile, nu pot să-și facă un sistem de valori foarte clar, iau și ei de bun cam tot ce aud. Dar asta este inevitabil, că trăim într-o eră informațională, pînă la urmă, n-ai ce să faci.

Pentru marele public, nici nu există presă culturală

O.V.: Cine credeți că citește presă culturală?

A.P.: Se pare că e în creștere acum, de­și eu mă îndoiesc. Sînt oameni care sînt formați și cărora le-a intrat în obișnuință să cumpere o revistă culturală, dar se mai citește și din snobism, cred eu. Ăsta este targetul extins, mai nou, manageri cărora li se pare că este de bun ton și trendy să știe și ce se mai întîmplă în lumea cul­tu­ra­lă, să mai citească o dezbatere sau un ar­ticol de opinie din „Dilema”. Sînt și oa­me­nii care au în mod direct de a face cu cultura, cei care sînt direct interesați și ca­re aparțin cumva acestei lumi.

O.V.: Este adevărat că presa cultu­rală este o Cenușăreasă a mass-mediei din România?  

A.P.: Da, pentru că nu se investește în presa culturală. Este ca la televizor, că te întrebi ce e, oul sau găina? Sînt emisi­u­ni proaste pentru că așa cere poporul sau le produc ei și poporul s-a obișnuit cu as­ta? N-am observat în ultimii ani că există cineva care ar dori să facă un brand dintr-o revistă culturală, să fie o chestie foarte mo­dernă, cu articole vii, nu genul Jur­na­lul Cultural de pe TVR Cultural, care tot timpul te adoarme. Să creezi, pen­tru un eșantion format din 20 -30 de mii de cititori, că nu ai cum mai mult, o revistă de ținută. Uite, dacă eu aș avea un trust de presă în care locomotiva este un tabloid, știm că tabloidul ăla e doar o căruță de bani fiindcă are un milion de cititori, aș putea să îmi fac o revistă culturală, în care bag niște bani, dar am și o revistă de ținută. Astfel de oameni ar trebui să jongleze cu asemenea lucruri, cei care au bani și își permit luxul de a avea o revistă culturală. Dacă eu și cu tine ne apucăm să facem o revistă, o să o ci­tească prietenii tăi și prietenii mei, pentru că revista aia o să arate cum o să arate și, la un moment dat, noi vom face altceva, pentru că nu vom cîștiga nimic din ea și o să fie tot la un nivel din ăsta foarte low.

Numai să își dorească cineva. Uite, se spune despre „Dilema” că este un brand, că ar fi unul pe care noi ni l-am creat singuri, nu ne-a ajutat nimeni. Adică, faptul că noi totuși am avut încăpățînarea de a ne face revista în continuare. Dar ar pu­tea fi mult mai multe publicații. La 20 de milioane de locuitori, ar fi normal să fie zece reviste culturale de ținută. Și „O­pi­nia” e un brand, un brand creat de niște oa­meni care au crezut în el. Dar la un mo­ment dat ai ne­vo­ie și de niște bani ca să poți să continui un proiect de genul ăsta.

O.V.: Unde se poziționează cultura într-o ierarhie a modelelor de educație sau a formatorilor de opinie?

A.P.: Mai nou, fomatorii de opinie sînt cei de la televizor. Dacă nu apar pe sti­clă, nu exist, cam asta e ideea, totul de­pinde de cui te adresezi. Acei 20- 30 de mii de oameni or să se îndrepte mai de­gra­bă spre o revistă culturală de calitate decît spre un talk-show de la Realitatea. Pen­tru marele public, cred că nici nu e­xis­tă presa culturală. Nici nu contează pen­tru ei. Dar nu putem vorbi despre o moarte a presei culturale, ea este o pre­zență constantă, care se menține la a­ce­lași nivel. Din ’90 încoace, poate chiar a­tunci a fost o perioadă mai efervescentă, pentru că se cumpăra foar­te multă presă, oamenii voiau să ci­teas­că, dar în ultimii zece ani cred că e acea pre­zență constantă și necesară, nici prea mult, nici deloc, dar nici nu e o creștere.

O.V.: Unde te simți mai confortabil, pe pagina de cultură/opinie, a unui cotidian, sau într-o revistă de cultură?

A.P.: Cel mai confortabil mă simt la „Dilema”. Dintre toate locurile pe unde am fost, în televiziune m-am simțit cel mai prost. Acolo sînt cele mai mari boli. Reportajele erau OK, nu aveam foarte multe constrîngeri, dar mediul era plin de orgolii, oamenii cu care lucrai la fel. Erai mereu într-un stres de ăsta inutil pe care ți-l făceai și singură. Bine, erau și acolo niș­te reguli: trebuia să impresionezi bizonul, cum spunea producătoare emisiunii. Cel mai bine m-am simțit întotdeauna la „Dilema”, pentru că am putut să mă exprim, pentru că Dilema nu este doar o revistă culturală ci și una de opinie. Am pu­tut să scriu așa cum îmi place și nu mi se pare o covoardă a scrie un articol. În rest, peste tot unde am lucrat, am simțit că o fac din obligație, pentru niște bani, și nu am scris din plăcere. Asta contează la un moment dat, să scrii și din plăcere.

O.V.: Cînd și pe ce post ai văzut pe ultimul reportaj TV?  

A.P.: Păi mai sînt? Nu mai sînt. Era e­misiunea aia, „Ochiul magic”, pe TVR1, dar nu știu dacă mai există. Nu se mai fac pentru că în ceea ce privește producția, reportajul implică costuri mai mari decît o emisiune de talk-show, unde ai o ca­me­ră, ca la OTV, chemi doi invitați și deja ți-ai făcut o audiență. În schimb, reportajele implică o deplasare, implică un timp mai mare de realizare și nu mai încîntă pro­ducătorii. Noi sîntem dominați de te­le­viziuni comerciale, ei pot să își folo­seas­că banii într-un mod cît mai bun. Iar referitor la TVR, încă e foarte straniu ce se întîmplă acolo. Sînt foarte mulți care nu au ce face pe acolo, e mediul ăla bă­trî­nicios. Postul ar avea mult mai multe suc­cese și ar deveni un post mult mai viu dacă ar face ce s-a încercat la un moment dat, acu cîțiva ani, să se lucreze cu independenți, cu oameni externi. La TVR se folosesc resurse proprii, și în momentul acela nu apare nici un fel de competiție, ei sînt toți școliți acolo și toate seamănă între ele. Dacă s-ar încerca o descentra­li­za­re, dacă s-ar da afară jumătate din an­ga­jații TVR-ului și s-ar lucra cu cîțiva pro­ducători externi, că asta fac toate tele­vi­ziunile publice din lume, ar mai avea șan­se.

Chiar discutam zilele trecute cu ci­ne­va care e comission editor. Ăsta este un ter­men care în România nici nu este cu­noscut. Este cel care lucrează cu diverși producători, film makeri, care vin cu cîte un proiect, un film despre gîndacul de co­­lorado, de exemplu. Acești comission editori coordonează proiectul respectiv și normal că interesul acelui regizor, reali­zator este să fie un film bun, că el semnează filmul și e cu totul altceva, și apare o competiție, sînt mai multe proiecte. La TVR, singura încercare a fost pe vremea lui Tudor Giurgiu, el a încercat să cre­e­ze un sistem de genul ăsta și toată lumea s-a revoltat. De ce să plătească oameni din afară cînd noi sîntem aici, noi ce fa­cem?

E singurul loc în care s-ar putea face niște schimbări, dar nu se fac. De ani de zile e una și aceeași. În Slovacia sau în Slovenia a venit, la un moment dat, în te­leviziunea publică, un director atît de ra­dical, încît a dat afară trei sferturi de anagajați, a rămas cu o sută de oameni și prac­tic a revoluționat postul. Dar la noi, ce să le spui, ei vor să iasă la pensie de la TVR, oamenii, ce le poți face. Și-au găsit un loc călduț, cu bani de la buget, și ce interes au ei să facă o schimbare? Leafa merge, noi muncim. Un exemplu mai bun de in­stituție defunctă decît TVR-ul eu nu pot găsi. Dar acum poate sînt prea dură.

***

„Calea lentă” a copilei „plină de premii”

Adina Popescu nu este adepta mun­­cii de parcă ar fi „înhămată la că­ruță”. „Cred că nu trebuie să te for­țezi să faci ceva la un anumit mo­ment dat dacă nu o simți”. Acest prin­cipiu și l-a încălcat în perioada în care a fost angajată la Antena 1, un­de a realizat reportaje în cadrul e­mi­siunilor „Cutia Neagră”, „60 de minute cu Dana Deac” și „Ca­fea­ua cu sare”. Cel mai bine a stat în fo­to­liul de la „Dilema” și „Dilema Ve­che”, pentru că „am putut să scriu aș­a cum îmi place”. Între timp a mai co­la­bo­rat la „Evenimentul Zilei”, „Coti­di­a­nul”, „La Lettre Internationale” și „Plai cu boi”. Pentru o vreme, a evadat în lu­mea copiiilor și atunci a a­pă­rut volumul „Doar un zbor în jurul lumii”, iar recent i-a portretizat pe ul­timii ortaci de la mina de uraniu „A­vram Iancu” din Ștei, în docu­men­­tarul realizat îm­pre­ună cu Iu­li­an Ghervas, „Copiii U­ra­niului”.

Pe­li­cu­la a fost premiată în ca­drul Fes­ti­valului Internațional de Film Do­cumentar „Astra Sibiu”. „Este foarte bună și plină de premii din media”, o recomandă psihologul A­u­rora Liiceanu. Unele dintre acestea fiind cele ale agențiilor ONU pentru mas­s-media în 2004, precum și distincția „Tînăr Jurnalist al Anului”, sec­ți­unea Cultură.

Lina VDOVÎI