Un performance

Eram într-a V-a, urmau să mă facă locțiitor de unitate și să primesc șnurul azuriu care îmi plăcea atît de mult. Nu l-am mai primit, dar am rămas în continuare „șefa” clasei. Au dispărut uniformele și șnururile, iar gumele cu suprize erau de-acum pe toate drumurile. Pe Calea Moșilor, în locul unui fost aprozar „Fortuna” s-a deschis primul magazin cu „de toate” arăbesc unde stă­team la coadă ca să bem sucuri în cutii de carton, cu pai.

Am participat forțat la toate mitingurile din 1990 – părinții mei mă luau de fiecare dată cu ei ca să văd cum „se face istoria”. Piața Universității a fost un mo­ment pe care l-am regretat mai tîrziu pentru că nu l-am trăit îndeajuns, dar poate că a fost mai bine așa. Am încercat un sentiment interzis înainte de 1989 și total absent, astăzi, cel al solidarității. Mi-am cumpărat prima pereche de blugi turcești din bazar de la „Europa”. Am visat la Occident pînă acum 4 ani, iar cînd am ajuns, în sfîrșit, emoția a fost atît de puter­ni­că încît am avut senzația că „am fugit” din țară. Am fost niște copii schizoizi care trăiau în două lumi paralele – cea de „acasă”, cu bucuriile ei mărunte, din spatele ușilor închise unde orice intimitate era de fapt re­la­­tivă și cea din societatea multilateral dezvoltată unde ne pretindeam a fi „tinere mlădițe”.

Acum avem amin­tiri, frici și frustări care par să apar­țină unei alte vieți. Pentru noi, cei care am încetat brusc să mai fim pio­nieri, nu mai are nicio relevanță ce s-a întîmplat de fapt în decembrie 1989. Așa cum condamnarea co­munismului este de fapt una simbo­lică, ceea ce este important e schimbarea care ne-a marcat definitiv. Părinților noștri le-a dat peste cap un întreg sistem de valori, noi nu am reușit încă să ne creem vreunul.

După 20 de ani, încă mă simt ca un spectator, ca atunci cînd urmă­ream „revoluția” în direct la TV sau ca la mitingurile din 1990. Asist cum magazinul arabului se transfor­mă într-unul de pantofi, apoi într-un sediu de bancă, apoi într-o farmacie. E un performance de-o calitate îndoielnică, un experiment bazat pe o permanentă improvizație, dar care nu are nici o legătură cu publicul, nu este o formă de teatru participativ. Pe măsură ce-mi doresc din ce în ce mai mult să ies din sală, îmi dau seamă că nu sîntem un popor care să aibă suficientă forță ca să-și revină. Ne mulțumim să huiduim sau să aplaudăm discret.

Adina POPESCU