Drumul spre muzeu

Hannah a apărut ușor în piața oră­șelului ei, de pe o stradă îngustă, stră­juită de clădiri vechi. Pășește aeri­an, de parcă e prima dată cînd trece pe aici, lîngă biserica cu turlă de secol XV, lîngă vitrina cu uitatele de­co­ra­ți­uni de Crăciun, lîngă parcul de joacă pen­tru copii. Coboară strada, are o că­ciu­liță verde pe cap și pare că abia a pă­răsit adolescența. Hannah este u­nul dintre cei cîțiva tineri absolvenți de universitate, trei cu ea, care au de­cis să se reîntoarcă în acel orășel din Cehia, de la granița cu Germania, ca să trăiască și să muncească unde s-au nă­scut. „Nu mă văd în altă parte, am tot ce îmi trebuie aici.

Uneori este greu, pentru că nu prea am cu cine să îmi petrec timpul, sunt mai mulți bă­trîni la noi în oraș. Dar îmi place ceea ce fac”. Hannah este muzeograf. E me­seria la care visa din timpul Facul­tă­ții de Istorie. Acum, la 28 de ani, are o cană cu vin fiert între degete, și un zîm­bet de parcă a văzut înflorind ghi­o­cei. „Este un loc foarte potrivit pentru mine, sunt documente vechi, pre­ți­oase. Documente care atestă con­struc­ția castelului nostru, din secolul XII, acum în ruine, sau despre biserica Sfîntul Nicolae, în minunatul ei stil go­tic. Ating aceste documente în fie­ca­re zi!”

Valter este pentru prima dată în Cehia. E una din ultimele țări de pe lis­­ta lui de călătorii în Europa. S-a năs­cut în Brazilia, a trăit în Italia, An­glia, Slovacia și trebuie să plece me­reu de acasă, oriunde se nimerește să fie asta, ca să nu uite cine e. Face fo­tografii, îi place la nebunie, a studiat silvicultura și e inginer silvicultor în jungla amazoniană. Vorbește șase lim­bi, și le ia pe toate cu el, prin Afri­ca sau Asia. După peregrinările astea a înțeles un lucru foarte important.

Ce vrea să facă cu viața lui. Vrea să fie jur­nalist. Spune că e o concluzie grea, pen­tru că trebuie să ia totul de la ca­păt, mai ales în vremuri prea puțin fe­ri­cite pentru profesia asta. „Vreau să scriu, cred că mereu am vrut asta. și vreau să depășesc faza de jurnal. Să mă numesc și eu jurnalist.” Trage din ți­gară și își urmărește visele pe geamul trenului, printre copacii în­ză­pe­ziți ai Cehiei.

Valeria a avut aceeași iluminare, du­pă o carieră în economie și una în mo­delling. „Cîștig foarte mulți bani cu economia. Și ce rost are asta, dacă nu îmi place ceea ce fac?” Spune că vrea să scrie povești, indiferent ce în­seam­nă asta. Despre drama femeilor tra­ficate, despre berea cehească, des­pre emigranți. Ochii ei albaștri trec de la subiectele pe care și le-a notat pe hîr­tie și se pierd în fumul gros din Chapeau Rouge, un bar club din Pra­­ga.

Și Valter, și Valeria, au un vis ce pa­re păgubos, dacă e să așterni pe hîr­tie argumente pro și contra. Pu­bli­ca­țiile renunță la colaboratori și la jur­na­liștii freelanceri, plătesc mizerabil o mun­că ce a presupus timp, bani și efort. Ziarele își restrîng numărul de pa­gini și dispar, poveștile sînt scrise în semne mult mai puține. Pentru ei nu contează asta. Vor să lase o me­se­rie bănoasă și sigură, ca să se aventu­re­ze pe aceste nisipuri mișcătoare. „Cred că pentru asta m-am născut!”, și rîsul zgomotos al Valeriei umple în­căperea, ca și cum a spus ceva ce pa­re deplasat, pe care vrea să-l mas­che­ze. Dar este prea tîrziu, amîndoi prie­tenii mei sînt în drum spre muzeul Hannei.

Roxana LUPU