Tăcerea semnelor albastre

Nimeni nu-i spusese nimic. După masa de prînz, unii au început să joa­ce table, să cînte la muzicuță, sau să completeze integrame; ocupațiile lor obișnuite. Floricel nu a știut că pri­mi­­se ceva pînă ce nu a primit o pal­mă peste ceafă și n-a văzut mîna în­tinsă. Nu mai primise nimic în atîția ani de viață. Era obișnuit doar să ia.

De mic a învățat să fure. A în­vă­țat de la niște puști mai mai mari si du­pă o vreme nu-i mai scăpa nimic. La un moment dat era chiar cel mai priceput. Degeaba au încercat bu­ni­cii să-l învețe-o meserie, căci nu-i plă­cea munca și nici vioara. Nu a ui­tat nici pînă acum nici un șiretlic. A ui­tat însă cum să mai fie om, așa cum a uitat gustul libertății de ani buni. Trep­tat. Și lumea din afară îl uitase pe el, pînă astăzi.

A luat șovăitor bucata de hîrtie din mîna cu uniforma spălăcită și s-a uitat la formelele albastre, on­du­late, de sub pozele mici din colțul din dreapta. Era pentru prima oară pus în situația asta, văzînd astfel de hîr­tii de-a lungul timpului doar pe la colegi. S-a uitat în stînga și-n dreapta, ascunzîndu-se de privirile cu­ri­oa­se și s-a îndreptat rapid spre patul lui. A stat o bucată de vreme fără să știe ce să facă, cu scrisoarea îndesată sub pernă.

Lumina nu prea ajungea în colțul lui de cameră. De abia i se vedeau tră­săturile îmbătrînite înainte de vre­me, nasul coroiat și pielea tuciurie. Cu ochii ațintiți spre peretele crăpat și umed, se lasă măcinat de gînduri. Du­pă ce a scrijelit cu unghia muchia patului vreo două ore, s-a hotărît. A re­cuperat hîrtia mototolită de sub pernă și a desfăcut-o dintr-un colț cu degetele-i pricepute.

În interior, aceleași semne, la fel de albastre, în aceeași direcție ondulate, erau întrerupte pe alocuri de lac­rimi. Inima a început să-i bată mai tare. Nu le putea citi. Tot ce a știut să citească vreodată Floricel au fost banii.

Gianina PETRUCĂ