La granița cu păcatele altora
Opinia de la centru 24 ianuarie 2010 Niciun comentariu la La granița cu păcatele altora 1Vara, Dunărea nu se oprește niciodată să-ți răspundă la salut. Își gonește degetele prin plete, și le mai prinde în plasele pescarilor, însă nu înjură, ci roșește ca o fată mare. În timp ce o ia la vale, bărcile stau ca un cuib de berze prinse aproape de perciuni, ori de frunte. Podul de la Giurgiu pare așa, o coroniță aruncată peste cap, fără rost. La mijlocul ei se opresc toate mașinile iar șoferul te anunță: „Pînă aici e România, restul e altă limbă”.
Cînd prinzi a încîlci cuvintele și a le vedea scrise invers înseamnă că granița a rămas în urmă. Deodată își pierde statutul de fată, acum pare o văduvă ascunsă printre sălcii și rațe sălbatice care te așteaptă îndărăt. Bulgaria are munți frumoși, oameni vorbăreți, văi prăpăstioase și drumuri mai rele decît România. Balcanii parcă au alte păduri, alte povești, nici nu seamănă cu Carpații noștri. Timp de cinci ore îi urci și îi cobori cu sufletul la gură.
Pe șoseaua îngustă ca un șarpe de casă tirurile se îngrămădesc și intră în depășiri aproape mortale. Un viraj greșit și prăpastia înghite tot. Dacă te aștepți să găsești sate înstărite, rămîi cu un gust amar în gură imediat ce urci în serpentinele dese ca buclele unui fir de păr creț. Casele din lut, coșcovite și pe afară și pe interior îți arată că Bulgaria are oameni destul de săraci, destul de izolați și singuri, oamenii îmbrăcați sărăcăcios, obișnuiți cu turiștii opriți pe la popasuri. Abia aici, fără să le pricepi graiul, începi să te simți ca acasă. Femeile ies în drum cu mormanele de pepeni scoși la vînzare iar bărbații se adună la crîșmele cu mese înjghebate direct lîngă șosea. Ici colo se văd fostele fabrici în ruină, fiare ruginite și triste amintiri pe chipurile țăranilor.
Or fi avînd și ei gloria lor, apusă de mult, ca prin multe locuri de pe fața pămîntului. Balcanii însă au ceva necunoscut, ori de cîte ori ai trece prin ei nu ajungi să-i cunoști niciodată. Sînt înșelători și mirifici de-a dreptul. Nici un versant nu este despădurit, nici unui vîrf nu i se vede creasta golașă. I-ar fi și rușine, de altfel cred că sînt printre cei mai bine îmbrăcați munți de pe planetă. Odată ce cobori într-un fel de zig-zag pe partea cealaltă simți o ușurate.
Ai impresia că ai scăpat de moarte, că ai păcălit-o definitiv și că era de atîtea ori să dai nas în nas cu ea. Pînă la cealaltă graniță, cu Turcia durează încă o oră de drum lin, aproape fără păduri. După a doua graniță ieși din lumea pe care parcă o cunoști și intri pe autostrăzi largi cu patru benzi, mai fine ca pielea din palmă. De după fiecare deal se ridică semeț cîte un vîrf de moscheie pînă la cer și așa știi că acolo se ascunde un sătuc cu oră fixă de rugăciune. De aici totul este neobișnuit.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu