Pauzele de cunoaștere

Se măsoară din momentul în care am uitat complet ce făceam pînă cînd vine vreun coleg să mă întrebe „Cum stai?”. Dar îmi plac, fie că-s de „o țigară”, „o me­lodie”, „o bere” sau „un pui de somn”. Problema este că par al naibii de obositoare. Nu știu al­ții cum sînt, dar eu deloc nu mă pot odihni cu gîndul că trebuie să mă întorc la treabă. De-asta e bine să fii uituc și, pînă să se termine pauza, fie ea și de cîteva minute, să nu mai ții min­te la ce lucrai.

Așa că, de mul­­te ori, mai iau o pauză, mai lun­gă, că și-așa n-am nimic de fă­cut. De fapt, îmi place să mă mint singur că voi respecta termenul acesta de „încă una” im­pus ini­ți­al, deși-s cît se poate de con­știent că nu mă voi reapuca de treabă pî­nă ce „una” nu de­vine ul­tima.

Se mai întîmplă să mai iau cî­te o pauză din asta, să ies la o plim­bare și să ajung în Timi­șoa­ra sau în Vama Veche. Să conduc pe cineva pînă la gară și să mă trezesc urcîndu-mă în trenul care pleacă la un sfert de oră după ce ne-am luat la revedere. În ti­ne­rețe se găsește timp pentru orice.

Aspectul pozitiv în toată lenea as­ta practicată de cînd am învățat că e mai ușor să nu faci ce ți se ce­re e faptul că, oriunde aș pleca, cunosc cel puțin un om interesant des­pre ca­re ul­te­rior scriu, fie dep­la­sa­rea se re­fe­ră la un tren către Sibiu sau doar ane­voiosul drum din cămin pînă-n Voyage. Și de multe ori se întîmplă ca respectivul să aibă luc­ruri mai in­teresante de spus de­cît cei implicați în activitatea de la care mă es­chi­vez.

Mă închin deci vouă, pau­ze­lor de două ore dintre cursuri, în care cred că pot să dorm puțin și să mă întorc la sala unde se ține seminarul de la amiază și mă mai trezesc abia noaptea, perfect o­dih­­nit pentru a scrie un text și apoi pentru ur­mă­toa­rea „pauză de cunoaștere”.

Ioan STOLERU