Bogăția e a proștilor

Niciodată nu a fost o furtună mai puternică precum cea din seara trecută. Bărbatul pășește ușor printre epavele răsturnate pe plaja unde nisipul era pînă nu demult stăpîn și găsește printre ele un cărbune. Îl ia în pumn, se uită la el și îl indeasă în desagă.

Cu timpul, din tuciuriul cărbunelui aruncat pe plajă răsare cea mai frumoasă piatră prețioasă din lume. Răbdător, bărbatul nu renunță. Șlefuiește ani de zile la ea, pînă cînd nestemata devine perfectă, prinzînd parcă viață cu fiecare rază de soare reflectată. Atingînd însă perfecțiunea, începe să își piardă subtil din strălucire. Pășind afară din egoismul său, bărbatul se hotărăște, încrezător, să o arate lumii. Din acea zi, piatra a început să strălucească mai puternic ca niciodată și inima bărbatului creștea cu fiecare privire și zîmbet gelos pe care îl fura, purtînd-o cu mîndrie. Pînă cînd piatra și-a dat seama că frumusețea ei pălea în umbra bărbatului care o scoatea în lume, și a vrut mai mult.

A început iar să piardă din strălucire, nefericită. Înțelegînd ce voia, bărbatul s-a opus la început, ca apoi să se îndepărteze treptat. Fericirea nestematei a fost nemaipomenită. De pe un deget pe altul, dintr-un buzunar într-un șirag, a străbătut lumea atrăgînd privirile tuturor, dar a ajuns să se sfărîme pînă a devenit pulbere. Nimeni nu s-a mai uitat la pumnul de cărbune lăsat în bătaia vîntului. Pînă cînd, umbra bărbatului pe care l-a îndepărtat a venit și a cules-o de pe jos, strîngînd meticulos fiecare grăunte.

Înțelegînd uimirea nestematei, bărbatul apropie pumnii strînsi căuș de față și șoptește cald: „În ochii mei ești la fel de strălucitoare, fie cărbune, piatră, praf sau pulbere. Pentru că strălucești atunci cînd ești iubit, și eu nu am încetat să o fac niciodată.”

Cătălin HOPULELE