Responsabil de ghiocei

Cred că am fost printre primii susținători (involuntar mai degrabă) ai Zilei Bărbatului, chiar din vremea cînd singurele femei din viața mea nu erau decît mama și bunica. De la finele lui februarie începeau să apară primele rugăminți ale fetelor din clasă și aluziile la cadourile pe care ar vrea să le primească. Uneori apelau la un oarecare șantaj emoțional, însă pentru acele vremuri, funcționa foarte bine. După ce mă certam cu părinții că nu cumpărase mărțișoarele care îmi plăceau, trebuia să mai merg la școală și să le împart.

Dar asta nu era decît încălzirea, greul era pe opt martie. Nu mai mergea cu marțișor și cu un zîmbet frumos. Pe măsură ce creșteam în ani și în clasele absolvite, pretențiile erau din ce în ce mai mari. Fără ghiocei, cadouri direct. Iar cum în clasa de liceu nu am fost decît trei băieți, trebuia să recompensăm (pentru ce anume, nu știu) o cohortă de tinere care vroiau ba cîte un ursuleț de pluș, brățări și alte suveniruri aducătoare de primăvară.

Nu numai că eram nervos pe banii pe care trebuia să-i cheltuiesc, dar pe deasupra, era și nedrept. Cînd dai un cadou, înseamnă că le mulțumești pentru ceva. În afară de țipetele, invidia pentru notele mari si palmele peste cap primite, nu aveam de ce să le fiu recunoscător.

Încă mă simt discriminat și sper ca Ziua Bărbatului să fie la fel de apreciată ca cea de pe opt martie. Chiar dacă vorbim de alte sentimente și palmele pe care le primesc sînt din alt motiv, tot m-aș bucura să fiu apreciat măcar o dată pe an, chiar dacă e din obligație.

George GURESCU