Cînd dincolo înseamnă aici

Să vină armate de europeni să ne arunce în aer granițele trasate de blestemul nedreptății. Să ne intre ghimpii istoriei în carnea mîinilor pînă cînd reușim să dăm tot fierul brodat cu sînge dintre noi la o parte. Să cadă zidurile ce ne-au separat neîngăduit de brutal cu cel mai mare răsunet din toate timpurile. Să ne reîmpleticim limba într-un singur nume de țară. Să-și schimbe apa pustiului gustul amar în dulceața unui rîu de lapte și miere.

Prutul tot nu o să-și schimbe cursul. O să se încăpățăneze să stea între noi să ne amintească în fiecare clipă de împotrivirea absurdă a trecutului de-a ne face frați numai ca să trecem podul de flori cu sufletul de fiecare dată îndoit. Visul nostru și-al celor „de dincolo” care au cunoscut o așteptare prea lungă s-a cicatrizat într-o neputință de-a mai fi, care ne-a strîmbat oasele. Împlinirea asta care a venit prea tîrziu în inimile noastre obosite ne-a schilodit de iluzia de-a fi asemenea. Cum să ne topim brusc toată furia adunată, de parcă ar fi doar un morman de fier? Cum să uităm așa, deodată, că ne-au pătruns prin suflet sute de volți cînd am încercat să fim alături unii de alții?

Ne e frică să ne atingem de sîrma care încă mai stă între noi, înfășurată în resemnarea unui „așa ne-a fost dat”. Ne împunge așa, de fiecare dată, cu un sentiment de remușcare că nu am făcut mai multe la vreme. Tocmai atunci ne amintim că lucrurile au valoare numai dacă vin atunci cînd sînt așteptate. Acum e tîrziu. Nu o să fim ipocriți, spunînd că mai bine mai tîrziu decît niciodată. Ne sîntem unii altora niște străini care se recunosc după graiul stîlcit de-o dominație inumană care ne-a obligat să nu mai putem face punte peste prăpastia care ne-a înghițit, și pe unii și pe alții, cu tot cu numele de români. Nu mai știm diferența dintre cetățenie și identitate.

Politic, am putea face speculații: Europa ne inglobează cu tot cu prăpastia dintre noi și ne transformă pe toți în europeni. Ne modernizează șoselele ca să ajungem mai lesne unii la alții. Economic, cei „de aici” s-ar putea simți trași în jos și legitimați din acest punct de vedere să privească unirea de sub sprînceana ridicată a unui „asta ne mai lipsea!”. Cei „de dincolo” apar astfel ca niște „elemente” care ne pun piedică într-un progres de europenizare deja împleticit în proprii pași.

Dar, totuși, cu sîrma din suflet ce facem? De ce de ea nu ne întreabă nimeni? Cui îi pasă că între noi curge uitarea silită care cu timpul s-a transformat în indiferență reciprocă? Poate împotriva geografiei putem lupta, unind estul cu vestul într-un singur reper geografic, însă împotriva firii care s-a denaturat iremediabil ce putem face? O să ne ofere Uniunea Europeană consiliere? Poate că da, dar gîndul cum să ni-l pieptănăm în răspăr, preschimbîndu-ne neîncrederea de acum în visul de odinioară?

A fi alături din nou e o libertate prea mare, care ne sperie. De prea mult amar de vreme am învățat să iubim de la distanță.

Laura PĂULEȚ