Oamenii dezbrăcați din pădurea Malic

„Des-tră-bă-la-re! Asta se va întîmpla, să nu-mi spui mie Margareta dacă nu va fi așa! Destrăbălare, aș spune eu mai multe, dar mi-e rușine, că îs babă bătrînă și proastă”. În timp ce rostogolește cuvintele din gură, femeia din Sculeni, cu nume de floare, își înfige pumnul în masă. Una mică, cu trei farfurii pe ea, în care mîncarea stătută a prins coajă.

Sabrina, pisica vărgată cu mustăți albite i se tot bagă pe sub mînecă. „Ia, mai lasă-mă și tu, dihanie, mă enervezi, nu vezi?”, apoi își aruncă privirea prin ochiul de geam. Alături, cu o căciulă rozalie proptită în vîrful capului, Larisa își scarpină îngîndurată puful de de-asupra buzelor. „Ei, da’ eu spun că îmi este bine, că iaca, dacă s-au terminat lemnele, mă duc repede și aduc cîteva din pădure. Pe mine nu mă împușcă nici românii, nici moldovenii. Eu vreau să fim așa, prieteni, cum a fost înainte”. Atît i-a trebuit.

Între cele două femei încovoiate sub un acoperiș de piatră gri apar scîntei. Pădurea Malic, dintre sat și rîu, e dezbrăcată. Un vînt subțire și rece șerpuiește printre copacii golași. „Da’ eu mă pot scălda, pot aduce lemne, cu bețele astea două ale mele?”, tresare Margareta. Nu, nu poate. De sub masă, două picioare uscate, împotmolite în trei-patru fîșii de stofă roasă și năclăită, stau nemișcate, sprijinite de o măciucă.

„Apoi, na, tu nu poți, dar uite, eu, Margareta, am crescut în pădurea asta, făceam plajă la Prut cînd eram mică, nu mă interesau grănicerii. Și, iaca, tatăl meu e din România, a murit chiar în Alba Iulia. Mama e moldoveancă, apoi tata o plecat și s-o însurat acolo”.Își împreunează picioarele ca un copil și le leagănă.

Destrăbălarea din cutia de chibrituri

Cele două femei se cunosc de vreo 20 de ani. Margareta a trăit o viață în Sculeni, satul de frontieră al Republicii Moldova, în „căsuța asta mică”, culcată pe malul Prutului. Nu a vizitat România niciodată. I s-a părut „departe”, apoi nu a mai interesat-o.

Larisa are fața luminoasă. I-ar plăcea să se roage la Sfînta Parascheva, să meargă la „Iași, București și Alba Iulia”. Dar știu că nu vor mai ajunge. Urmele unduioase ale gardului de sîrmă sînt privite cu ochi diferiți. „Cînd era granița, era puțină ordine măcar, stăpînire și oleacă de opreală, dar acum o să fie destrăbălare, golănie, banditism. Acum, numai stai să se facă călduț și vor trece toți, înot, nici nu vor avea nevoie de vamă. Tot tineretu’ o să se ducă acolo și o să își facă de cap în pădurea aia”, încheie mătușa Margareta și iar se întoarce spre geam. Nu o mai interesează. „Eu una nu mă duc nicăieri”. „Dar eu sînt ca într-o cutie de chibrituri”, îi răspunde Larisa și începe să își legene din nou picioarele.

Nevoile Paraschevei

Pe mătușa Maria o găsesc la poartă, răsfoind un ziar scris cu litere rusești. „Of, numai nebunii fac politicienii ăștia. Iaca, un lucru bun nu vor face. Da, au scos sîrma, dar ne apropie asta mai mult de România? Nu.”, și lasă capul jos.

A făcut „mai mult comerț decît toți oamenii din sat”. A vizitat, în România, aproape toate orașele din zona Moldovei, dar de la aderare drumurile s-au rărit. „Am rămas de partea asta, la o aruncătură de băț, parcă își bat joc de noi. Dacă au scos gardul, eu pot să mă duc mai des?”. Mototolește ziarul dintr-o mișcare și îl ascunde într-un buzunar găurit. „E de la comuniști, nu mă interesează”, îmi spune și mă întreabă ce se mai întîmplă prin România.

„Crezi că or să vină să ne ia? Sau să ne lase pe noi să venim? Sau să ne unim?”. Nu-i dau nici un răspuns. „Dacă ajung, dacă mai ajung la Parascheva, știi ce o rog? Să fim și noi o țară normală, întreagă, nu ruptă pe jumătate”.

Lina VDOVÎI