Rock din rom, fum și vanilie

Într-o frenezie tipic adolescentină, sîmbătă seara, în Club Hand, trupa de ska-punk E.M.I.L. a amestecat efervescența tinerilor fani, chitara și ritmul de reggae într-un cocktail verde. Piesele de pe albumul „Știu, ți se pare absurd” au fost primite de fanii entuziaști ca pe un solist adorat, în mijlocul unui stage-dive.

Lumină slabă, mult fum de țigară, Green Day, haine negre și largi, adolescente cu șuvițe colorate căzute răzleț peste ochii conturați strident, și multă bere.

În această penumbră, rezemați lejer pe zidurile văruite de curînd, tinerii așteaptă începerea concertului încă mai discută despre „cum e în noul Hand”. Andra, carismatica solistă a trupei „Ska fără trompete”, se lasă îndelung așteptată pe scenă și urcă agale abia după ce colegii de formație o cheamă cu solouri de chitară și percuție. Din mulțime, apare o fată cu o basma galbenă care-i acoperă părul întunecat.

Rebeli fără cauză

„Nu te gîndi” începe brusc ca o baladă încropită spontan pentru puștii care așteaptă doar un semn ca să își dezlănțuie vitalitatea în fața scenei ca o petardă cu fitilul prea scurt ca să ai timp să fugi.

Ska-ul, genul muzical care a făcut legea în Hand, sîmbără seara, este o combinație ritmată între rock și reggae. Un amestec între atitudinea de luptă împotriva sistemului și hedonsimul nonșalant al jamaicanilor. „Trei beri mai pot să beau și cred că după o să înțeleg, ce mai vreau și ce mai sper”, începe puternic piesa „Doi” de la E.M.I.L. Rockerii își fac apariția pe scenă introduși ironic ca niște stele hollywoodiene. „Și acum va urca pe scenă, unicul, copia lui George Clooney, Sorin Bădulescu”, se aude puternic din boxele de lîngă scenă.

Energia se alimentează treptat în clubul scăldat în nori de fum de țigară, pe măsură ce picăturile de sudoare încep ușor să se scurgă pe frunțile descrețite ale adolescenților cu plete tunse inegal. „Nu ne-am născut în squat, nu sînt nici vreun crestat, nu ne credem punkiști, nu sîntem anarhiști / N-avem mesaj politic, mai bine rîd un pic, nu vrem să protestăm”. „Sîntem fani NOFX” descrie cel mai bine manifestul rockerilor fani Bob Marley. Iar momentul în care mesajul trupei este primit în totalitate, e acela în care închizi ochii, simți vibrațiile puternice din amplificatoarele chitărilor electrice, nu-ți mai pasă de nimic ce ți-ar fi stricat dispoziția înainte și renegi sălbatic tot ce te-ar fi făcut să simți ură.

Supradoză de vise

Dansul haotic al tinerilor pare să fie o încercare de a se lepăda de vieți renegatem să calce cu furie în picioare și să scurgă prin vîrfurile firelor de păr fricile, angoasele, frustrările adolescentine.

Culoarul format perpendicular cu scena înainte de piesa „Pisica” a fost preambul pentru vesela dezordine care s-a creat apoi, în febra momentului. „Robby”, „Rom, fum și vanilie”, „Ca în reclame”, „Vis în șoaptă”, „Fără regrete” curg ca într-un portativ perfect, nesimțind sacadarea tipică unui concert.

Deși finalul se anunță cordial, bisul se prelungește îndelung, începînd cu frenezia arhicunoscutei „Da vrei”, care face publicul să reacționeze efervescent, și continuînd cu „Copacii înfloriți” și „Supradoză de vise”, arome tari care trezesc aminitiri vanilate rătăciților trecuți de 20 de ani.

„Ați fost aproape la fel de tari ca publicul din Germania”, strigă răgușit solistul epuizat, o dată ce încep ușor să se audă acordurile de la „Time of your life” a celor de la Green Day. Piesa din miezul anilor ’90 ține loc de rămas bun, lăsîndu-i pe tineri să intre în nostalgia terminării concertului. Albumul „Știu, ți se pare absurd” și-a făcut inaugurarea la Iași sub mărturisirea celor din trupă că „E.M.I.L e o trupă de amatori”. Cei care cunoșteau versurile s-au urcat pe scenă și au cîntat cu patos, iar absurdul a avut gust de Heineken.

Alexandra PANAETE