Cum ni se închid ochii

Nu mai semănăm unii cu alții. Aflați doar la cîteva generații distanță, avem fiecare chipul experimentului educațional, ce ni s-a suprapus numai în răspăr peste o etapă sau alta a formării. Învățăm diferit, gîndim diferit, ne reprezentăm ideea de școală diferit. Avem fața mofturilor și orgoliilor conjuncturale ale unui minister care și-a încurcat denumirile cu atîta măiestrie, încît nu a mai fost în stare să-și ducă la liman nici o lege. Nebuloasa care nu a reușit să-și limpezească de douăzeci de ani apele în forma unui sistem de învățămînt unitar și coerent ne-a mutilat pe viață.

Nici celor „mai tineri” nu credem că li se pregătește o soartă mai bună la focul automat al unui nou proiect legislativ, lansat de Daniel Funeriu cu surle, trîmbițe și promisiuni care iau ochii pentru a ascunde fondul putred. Și dacă își vor termina elevii studiile obligatorii la 16 ani, ca toți occidentalii, ce? Unde se vor duce să muncească? Mai mult, ține de domeniul evidenței că e aproape imposibil ca la noi să se facă învățămînt de nouă clase la țară. Cine va merge acolo dintre cei care au competențe atestate de a preda și la liceu? Cei din Federațiile Sindicatelor Libere, care își blestemă zilele pentru că au prins prea mare drag de meseria de dascăl?

Nici pentru universități nu se anunță perspective mai luminoase. Nu ne-ar mira prea mult să ne trezim într-o instituție „renovată” în culori politice, acum, că rectorul poate fi numit din rîndul personalităților publice. Nu vom vedea atunci viața mai în roz, ci orizontul ni se va întuneca definitv. Poate că se vor ține de cuvînt cei cu noua lege în vîrf de băț și ne vor da burse mai mari, credite pentru voluntariat și un loc printre ei la ședințele în care ni se hotărăște soarta.

Însă asta știm, că doar ne va lua ochii, nu ne va da puterea de-a schimba ceva pe termen lung în favoarea noastră. Nici dacă vom fi abolvenții unor mega universități nu ne vom simți atît de mîndri ca niște studenți școliți la Harvard sau la Cambridge. De ce? Pentru că noi, spre deosebire de ei, nu ne încumetăm să ne împrumutăm cu 2000 de euro pentru a face studiile pe care le visăm și care credem că ni s-ar potrivi. Așa că, de frică, rămînem la mîna unui sistem care ne joacă la ruleta rusească. Ne intrăm în rolul de victime și acceptăm postura de șoarece pe care se fac fel de fel de experimente.

Noi, studenții de azi, am fost liceenii care mai ieri au învățat ceva și cărora mîine li s-a spus că trebuie să procedeze exact pe dos. Ne-am dat astfel seama că nu ne putem bizui decît pe ce-am apucat să deprindem de unii singuri în momentele privilegiate. Am învățat să ne strecurăm prin fisurile luminoase ale sistemului. Ca să scăpăm de fața de monștri care ni se „gătește” în laboratoarele unde lucrează oameni care nu s-au format nicidecum în sistemul pe care încearcă să ni-l impună. Asta pentru a ne încredința că vom mai semăna cu noi înșine.

Laura PĂULEȚ