Un fir de ață albă

Mîine plec la război. Fără rucsac și fără cană de metal. Plec așa în picioarele goale și în pijama. Să mă îmbrace ei acolo în uniformă sau într-un sac. Să simt cum îmi zgîrie pielea fiecare cusătură și să mă doară umerii de greutatea puștii. Iar cînd ajung în prima linie, am să închid ochii și-am să-mi spun că sînt acasă, în patul meu de o singură persoană, pe care îl împart cu motanul.

Am să-mi imaginez atunci că gloanțele sînt boabele de cafea pe care de multe ori n-am răbdare să le macin cum trebuie. Pămîntul greu, minat, o să fie covorul peste care n-am mai trecut de mult cu aspiratorul. Iar dacă nici realitatea asta a mea mincinoasă n-o să reziste la sunetele de obuz, am să-mi croiesc alta.

Am să mă prefac în motan, unul negru. Și patul de cazarmă pe care o să-mi culc tîmplele va deveni perna prea tare a stăpînei. Mîncarea de cazan, fără nici un gust, o să se prefacă într-o bucată de carne de vită. Și cînd m-or durea picioarele de atîta tremurat, am să cred că m-am forțat să sar pe cel mai înalt dulap din casă.

Dar cum n-o să țină mult nici ața asta albă, am să mă preschimb în general de armată. Să dau ordine și să pun pe toată lumea să stea „drepți”! Iar la nevoie, cînd o să-mi ajungă dorul pînă la glezne, am să poruncesc să se oprească războiul vreo două zile, să apuc să trag o fugă pînă în orașul mic cu fabrici încuiate. Iar acolo, am să mă așez pe patul moale și am să iau motanul în brațe. El deja își închipuie că n-am plecat niciodată.

Adriana ZĂVOI