Foamea bate filmul

Sarmalele au fost nenorocite în arena greilor și grașilor. Șhaorma în a cărei miros se lăfăie toată camera din care scriu riscă să devină mai românească decît mămăliga. Hălcile imense de carne care se perpelesc adormite una peste alta într-o piramidă a gurmanzilor, cartofii prăjiți care abia au terminat de înotat într-un ulei răsîncălzit, varză, castraveți murați, ceapă rondele și esențialul sos cu iz de usturoi, toate împăturite strîns, ca picioarele de bebeluș în fașă, riscă să devină cea mai populară mîncare din lume. Pînă și italieni, ale căror pizze și paste nu-i fac deloc de rușine, i-au primit pe arabii cu ale lor bombe, de data asta calorice.

Nici cu pizzeriile nu mi-e rușine. Cît gura îmi lasă apă de la mirosul greu de usturoi care zboară în cascade peste tot în jurul meu, creierul recreează imaginea unei pizze atît de mari că s-ar sătura trei oameni fără niciun efort. Dar nu cantitatea are vreo valoare, pizza de la mama ei nu are nevoie de nici o altă adăugire, nici sarea, nici piperul nu mai trebuie să înnobileze plăcinta coaptă pe o vatră încinsă, peste care s-a întins un sos cu de toate, mozzarela care abia așteaptă binecuvîntarea focului ca să se întindă ca o plastilină și felurite salamuri care zîmbesc pofticios din farfurie. Toate ingredientele își văd rostul și sfîrșitul într-o furculiță.

Ne plac și pastele cu tot felul de sosuri, paste ale căror rost l-am căpătat tot de la vecinii din Peninsulă.. Ne place să mîncăm mai mult decît oricine și nu suntem singurii. Ne lăfăim în tot felul de cărnuri, mîncăruri, zaharuri, suntem ceea ce ecologii numesc risipitori de resurse. Oricît de banal, gestul de a duce la gură tot felul de bucate, vorbește despre viață. Nu avem bani, nici șefi prea isteți, politicieni nici atît, avem gropi în asfalt și prea multă băutură.

Dar peste toate, avem supermarketuri pline pe care de-a dracului le golim ori de cîte ori scrie cu roșu în calendar.

Poate că am păcătuit povestind despre bunătăți în plină perioadă de sec. Am crescut însă cu o vorbă pe care mama o găsea drept scuză de fiecare dată cînd prohibiția mîncării se așternea peste creștini: nu-i păcat ce bagi din gură, ci ce-ți iese. Ce vreau să spun de fapt este că sarmaua noastră renaște doar la sărbătorile importante, ca un curcan al recunoștinței la americani.

Și asta e bine. Atîta timp cît istorica sîrmă (pe care alți hoți din Balcani vor să și-o adjudece) nu e mîncată dintr-o chiflă, la colț de stradă, înseamnă că mai avem o urmă de eleganță.

Andreea ARCHIP