Ce-a rămas din „ungurul Cofariu”

Trebuie că i-a luat ceva timp țăranului mureșean Mihai Cofar să ajungă de la el de acasă, din vîrful muntelui, prin ulițele desfundate ale Ibăneștiului, ocolind spre vatra localității prin zăpezi tîrzii și gropi pline de noroi ale unui martie 1990, pînă în centrul unui Tîrgu Mureș clocotind de violență. Aici a fost întîmpinat „regește”, cu un lemn peste cap. Nici bine nu a coborît din autobuzul în care se urcase, alături de alți săteni, întîmpinați de popa din sat cu vești că „la Tîrgu Mureș, ungurii dau cu pruncii românilor de pereți”, că deja era întins pe caldarîm.

Mihai Cofar nu-și mai amintește nimic.

Niște imagini video, însă, poate cele mai celebre de la conflictul interetnic din 19-20 martie 1990, de la Tîrgu Mureș, filmate de un cameraman irlandez în plină luptă de stradă, stau mărturie pentru ce i s-a întîmplat țăranului român. A fost înjunghiat de șapte ori, lovit apoi în cap cu o pancartă pe care scria „Liceul Bolyai liber!” și, în final, cu piciorul, în stomac.

Acum, după 20 de ani, Mihai Cofar stă întins pe pat, chircit lîngă bastonul care-l mai ajută să facă doi-trei pași prin cameră. Povestea lui e aceeași, din martie 90: suferă semi-paralizat de cînd a fost bătut la Tîrgu-Mureș. Cofar e, pe zi ce trece, mai nemișcat, mai tăcut. Irlandezii care au transmis reportajul în care se vede cum e bătut l-au dat drept ungur, de a făcut imaginea cu „maghiar bătut de români!” înconjurul planetei, aruncîndu-ne undeva într-un Ev Mediu renăscut și întărit, peste doar trei luni, de Mineriade.

După reportajul străinilor, au tot venit români peste Cofar zicînd că or să-l ajute. Puneau întrebări, se dădeau interesați, îi poceau numele, spuneau că-l cheamă „Mihăilă Cofariu”. Așa i-a cam rămas numele, prin presă. Alții i-au zis că or să-l facă erou. Vadim Tudor îi dădea de veste anual, trimitea cîte un ajutor. Dar, de ceva vreme, nimeni nu-l mai bagă în seamă pe Mihai Cofar.

Lipită de soba din teracotă, femeia lui, Nastasia, își apără soțul bolnav mai ceva ca o leoaică. Aproape urlă cuvintele: „N-am încredere în nimeni! Lui nu i-a trebuit nici Ardeal, nici autonomie. Atunci care e problema???”. Și liniștea se lasă apoi în casa țăranului din Ibănești.

Are acum 63 de ani, doi copii care-l mai ajută. Și noroc de nevastă, că-l spală, îl îmbracă. Se uită la ea, cere șoptit niște apă. Se întoarce apoi cu spatele, pe pat, cînd zice: „Vă rog frumos, lăsați-mă în pace! Nu mai vreau să-mi amintesc nimic, mi se face rău”.

Andrei UDIȘTEANU