Scufița Roșie merge cu trenul

Sala de așteptare a Gării Iași Nord este liniștită. Răsună doar o voce dintr-un colț. E a unui bătrîn ce a reușit cu greu să tasteze numărul soției, care îl așteaptă nerăbdătoare cu pastilele de inimă.

„Noroc că am creion căci butoanele astea-s tare gingașe”, spune așezîndu-se comod într-un scaun roșu. Schimbă cartela și pleacă din nou în aventura telefonică din același colț. De data aceasta se aude strident un „Nepoate, ce faci?”. Bătrînul așezat din nou pe scaun scoate din sîn un fîșic de bani. Pune în buzunar cîțiva lei și bagă restul, cu mare grijă la loc. „Aștia-s pentru untdelemnu’ meu!”, și lasă la vedere dintele de aur a cărui strălucire pălește sub mustață.

Un alt domn obosit întreabă pe fiecare „Mergeți la București?”, în speranța că-și va găsi un tovarăș de drum lung. Iar moșulețul abia sosit, cu căciula de iarnă încă pe cap și țigara agățată de ureche, stă nedumerit uitîndu-se cînd la panoul cu traseele trenurilor, cînd la ceas. Socotelile nu-i ies, aprinde țigara.

Toate privirile iau direcția Scufiței Roșii de vreo cinci ani, care pășește sfioasă, își dă ochelarii de pe năsuc și-i agață grațios de bluză. Imediat apare și prima nedumerire: „Cine merge cu trenul?”. „Călătorii”, răspunde tatăl și-i acoperă tot obrazul cu o pupătură.

Tîrgul din gară

Încăperea prăfuită, cu tavanul pătat de igrasie din care atîrnă cîteva lustre odată impunătoare, mai este ocupată și de cîteva plase gigantice cu destinații precise lipite cu scoci. Lîngă ele o doamnă cu multe rînduri de fuste își întinde exponatele pe vreo trei scaune, tragînd speranță că va mai vinde ceva.

Linguri, furculițe și alte ustensile de bucătărie, făcute din lemn stau în expoziția improvizată fără a stîrni vreo reacție: „Uite, furculița asta ce mîndră e! E ascuțită așa ca pentru o soacră. Nu vrei să i-o faci cadou?”. „Nu am soacră, am douazeci de ani!”, îi răspunde tînăra convinsă. „La vîrsta asta trebuia să ai și copchii!”, spune ca pentru ea vînzătoarea ambulantă și mai pilește puțin brațele de lemn ale furculiței.

Numai studenții ajung în gară cu doar cîteva secunde ca vocea nazală să se audă în difuzoare și să-i anunțe pe „stimații călători” că personalul pleacă în cîteva minute. Deajuns pentru a mai trage cu nesaț din țigară, a se înarma cu o Cola rece și a goni cu viteză spre „acasă”.

Andreea JUGARU