Transformarea senatorului

Azi e joi, 25 martie, în capitală e soare și un pic de vînt, iar în fața Spitalului Universitar duduie generatoarele carelor de știri. Ceva mai încolo, membrii unei șatre se relaxează la un picnic îndestulător, cu miros de brînză și șuncă, în așteptarea verdictului medical pentru vreo cunoștință.

Ceva mai încolo, aplecat deasupra ziarului, un cerșetor citește concentrat. În spital intră mereu tătici, cu buchete imense de flori și cîte un coș nou, în care-și vor lua bebelușul acasă.

O femeie la vreo 60 de ani se așază pe bancă. Scoate din poșetă cîte o foaie, o rupe în patru și scrie pe fiecare cîte un anunț despre o doamnă serioasă care vrea să îngrijească bătrîni, la prețuri avantajoase. Acum vreo oră femeia a trecut prin saloane și le-a lăsat pe paturi. Se simte umilită, dar trebuie să facă ceva, o să moară de foame.

Ies la aer pensionari cu fețe împietrite și date cu varul diferitelor dureri. Cînd trec prin dreptul reporterilor postați în dreptul intrării, se uită mirați, întreabă ce s-a întîmplat, unii înjură cînd primesc răspunsul.

Jurnaliștii nu se arată intimidați, ba chiar zîmbesc, fac probe de sunet și încep să relateze că senatorul Cătălin Voicu e internat acolo de ieri, sub supravegherea atentă a medicilor, a paznicilor spitalului. Din cîte spun medicii – starea lui de sănătate este stabilă. Mîine, parametrii cardiovasculatori ai senatorului vor fi reevaluați și este posibil ca, dacă tratamentul funcționează, pacientul să fie externat în cursul zilei de mîine. Procurorii nu dau vreun semn că s-ar grăbi să-l ducă la Curtea Supremă. Cu puțin timp în urmă, fostul ministru al sănătății, Mircea Cinteză, a ieșit pentru a da asigurări că boala domnului Voicu este reală și că domnul Voicu ar face bine să nu mai repete greșeala făcută cu o zi în urmă, cînd a părăsit spitalul de capul său.

Parcă îl vezi pe domnul Voicu privind filmul ăsta mut de la geamul rezervei sale V.I.P., la etajul 11 al clădirii. De la o asemenea înălțime, oamenii nu pot fi decît niște gîngănii care străbat alei în miniatură, spre clădirile în miniatură ale Bucureștiului. Acum cîteva luni – cînd domnul Voicu nu era încă „victima linșajului mediatic” inițiat de către președintele Băsescu – fix asta erau cu toții, niște gîngănii, pe cînd el tindea către stadiul de semizeu.

La urma urmei, avea tot dreptul să simtă asta: crescuse în umbra unui președinte sărac și cinstit, refăcuse, hîrtiuță cu hîrtiuță, trecutul fiecărui membru de seamă al noilor structuri democratice și-și cultivase relațiile atent spre a se hrăni mai departe din ele, așa cum face orice om gospodar. Domnul Voicu e un om ales. În noiembrie 2008, gîngăniile din Colegiul Uninominal nr. 9 l-au trimis în Senatul României. De la începutul mandatului și pînă la marea și nedreapta lovitură, a avut zero declarații politice, zero întrebări și zero interpelări, însă a dat foarte multe telefoane.

În timp ce-l trec fiorii acestor amintiri, senatorul își lipește o mînă de geam și o pune pe cealaltă în dreptul pieptului, sub ochii îngroziți ai bodyguarzilor. Senatorul închide ochii, răsuflă greu, se încovoaie. Bodyguarzii aleargă spre camera de gardă. În urma lor, senatorul Voicu trece printr-un proces straniu: scade în dimensiuni, halatul său impecabil atinge podeaua și din el iese o gînganie cu mustăți, ce-și caută drumul spre ușă.

Vlad ODOBESCU