Cu mîna întinsă după audiență

Cu mult înainte ca Jonathan Lambert să arate la France 2 cum e salutul românesc, mijloacele de informare în masă de la noi s-au decis să-și întîmpine publicul tot cu un gest prin care își cîștigă existența cerșetorii. Probabil de teamă ca telespectatorii sau cititorii să nu plece la concurență, stilul pompieristic de relatare a devenit în mass-media din România „mîna întinsă care spune o poveste”.

Dacă am fi trăit pe vremea în care se comunica prin intermediul focurilor aprinse pe coline, vîlvătaia noastră ar fi fost cea mai înaltă.

Ne-am deprins să exagerăm și pe cer senin, să facem scenarii apocaliptice la o banală zgîlțîială – Doamne ferește! de un seism de proporțiile relatărilor din presa noastră! – să ridicăm hiperbolele la rangul de principală figură de stil.

Firește, e periculos să generalizezi, iar actul de presă se naște sub oblăduirea prea multor nași pentru a exista o singură responsabilitate. În plus, spațiul trebuie umplut cu ceva, mai ales dacă e vorba despre o televiziune de știri; dacă tot îl umpli, e impardonabil să nu „acoperi”, din cît mai multe și mai inedite perspective cu putință, evenimentul la zi; în fine, se cuvine menționată prejudecata că interesul public se servește doar cu pușca într-o mînă și cu paloșul în cealaltă.

Să luăm în discuție accidentul aviatic de la Smolensk, reprezentînd doar unul dintre cele mai recente exemple de reflectare inflamată a unei tragedii. Pentru că proporțiile catastrofei păreau suficient de mari pentru a nu putea fi exagerate, s-a apelat, printre rînduri și cu o ploaie de insinuări, la alte modalități de a se capta atenția auditoriului, bunăoară, imaginîndu-se ce s-ar fi întîmplat dacă era avionul nostru. Tabloul a fost completat cu tușele groase ale situației politice din Polonia, ceea ce nu îi interesa nici chiar pe ei în asemenea momente, precum și cu certitudini privind motivul catastrofei aviatice, evident, fiindcă am știut ce a fost acolo mult mai bine decît membrii comisiei de anchetă.

Fără să fi fost o tragedie, plimbarea continentală a norului de cenușă vulcanică a constituit un alt prilej de exagerări în serie. Prezența sa deasupra țărișoarei noastre i-a determinat pe analiști să despice firul în patru, iar pe reporteri să ne arate cu degetul „Cernobîlul” de pe cer, de parcă putea fi zărit și cu ochiul liber!

E clar, realitatea nu poate ține pasul cu dorința noastră de a fi mai cu moț, ceea ce pare să justifice eforturile de a cerși atenția unui public tot mai asaltat de „breaking news”-uri incendiare.

Horia GHIBUȚIU