Simpla acustică a textului în română îmi arată că nu sînt acasă

„Pribegia se termină în poala unei femei”, mărturisește scriitorul Cătălin Dorian Florescu care, de cînd să știe, a tot călătorit. A început de mic, cînd a plecat cu părinții săi în America și în Italia. S-a stabilit, într-un final, în Elveția, dar, chiar dacă stă de mai bine de 20 de ani acolo, încă nu a reușit să-și găsească un loc căruia să-i spună „acasă”. Recunoaște că „migrează” mai mereu, de la o bursă la alta, dintr-un oraș german într-unul italian, pentru a scrie cartea cu „sunetul bun”. Abia atunci își dă seama care „este momentul cel mai frumos al unui scriitor”. Cel mai bine spune că se simte undeva, între Timișoara și Zurich, unde anume, nici el nu știe. Nu este nici un elvețian „asimilat complet”, dar nici în definiția de a fi român nu se mai regăsește. Pentru Florescu, a scrie e mai degrabă un fel de reconstituire: „recreez acea lume pe care am părăsit-o atunci”. Și căreia i-a mai adăugat o mică piesă, o dată cu lansarea ultimului său roman ,„Zaira”, în țară, la finele lunii martie.

Pot să intru în anumite zile fără să fac nimic, dar, în mare, îmi trebuie un plan al vieții

OPINIA VECHE: Te consideri un nomad?

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU: Da, cu siguranță. Și viața mea se învîrte în jurul acestei migrații literare. Îmi petrec jumătate din an la burse, prin țară, și jumătate de an la Zurich. Călătoresc peste tot, în România și nu numai, pentru documentația necesară cărților mele. Mă mișc pentru lecturile mele în tot spațiul german, zbor, merg cu mașina, iar temele mele, chiar și la ultimul roman, cel terminat de curînd, au în continuare de a face cu migrația spre fericire.

În noul roman, cu alte accente, nemaifiind direct legat de propria mea soartă, este vorba despre niște migrații incredibile de zeci și sute de mii de oameni. Descriu soarta unei populații întregi care s-a mutat prin Europa, din secolul al XVII-lea, pînă în secolul trecut, în căutarea unui loc sigur de existență, uneori din propria decizie, alteori însă obligați. Și deportarea de exemplu, cum o descriu eu, în Siberia, în Bărăgan sînt forme de migrații la care oamenii au fost obligați. Această temă – de a ajunge într-un loc sălbatic și de a-l civiliza, încercînd să nu te sălbăticești tu pe tine – este laitmotiv al romanului pe care l-am scris de curînd.

O.V.: Cum se numește ultimul roman?

C.D.F.: Nu aș vrea să  spun, pentru că este un titlu de lucru, care se poate schimba foarte mult. Din păcate, fără să fi știut, este foarte apropiat de un titlu  al lui Coelho avînd însă o cu totul altă miză. Dar chiar și asta poate fi oricînd un element important cînd se ia decizia asupra titlului.

O.V.: Revenind la această drumeție, nu ai nevoie și să te liniștești, să te stabilești undeva?

C.D.F.: Pînă acum a funcționat. Poate spiritul tînăr m-a ajutat să nu mă pierd, să nu obosesc și nu vorbesc doar de oboseala psihică, ci și de cea spirituală. Aveam scopuri clare pentru aceste călătorii, deci nu sînt un nomad fără idei care bîjbîie puțin prin Europa. Întotdeauna am avut un scop. „Zaira” am început-o în prima zi a unei burse și am terminat-o în ultima zi, la prima mînă. Îmi umplu timpul migrației cu un conținut.

Nu exclud să nu vină un timp în care voi obosi, poate chiar în curînd. Alternativa ar fi să nu mai am burse, să nu le mai cer nici eu și să nu mai am o parte importantă care mă ține în viață în partea literară. De scris, aș putea scrie în Zurich fără să mă mișc. De exemplu, noul roman l-am scris în cafeneaua mea. Documentația se poate face în zece zile, în două săptămîni, într-o lună. Bursele acestea te pot extenua, trebuie să te adaptezi mediului, cerințelor pe care le au. Întîlnești tot felul de oameni, de fiecare dată îmi este un nou început. Chiar acum, cum mă întorc în Elveția, peste șase zile plec în Germania pentru patru luni, într-un oraș, Erfurt, unde voi continua să lucrez la manuscris. Acolo am lecturi, întîlniri cu publicul. Uitați, viața mea este o migrație totală.

Îmi fac propriul „acasă” acolo unde sînt

O.V.: Dar ți s-a întîmplat atunci să pleci fără să ai o destinație anume, de capul tău?

C.D.F.: Nu funcționez așa, ar fi un mod de libertate totală. Un minim de control de siguranță trebuie să am. Sînt în zodia fecioarei, sînt structurat, sînt  atît idealist, cît și pragmatic. Pot să intru în anumite zile fără să fac nimic, dar, în mare, îmi trebuie un plan al vieții. E un mix între spontaneitate și orientare clară, cu un motiv.

O.V.: Dar concediul, vacanțele nu le poți considera acea formă a libertății?

C.D.F.: Da, dar nu uita, eu trăiesc de zece ani într-o relativă libertate. Îți trebuie o mare tărie. Poate și asta este important, nu numai atunci cînd ești puternic și capabil să pleci pînă unde te lasă mașina. Îți trebuie și atunci cînd cineva rămîne pe loc și și-a făcut o viață destul de liberă. La mine e de zece ani, cu o singură excepție, cînd am lucrat un an. Nu am ore de lucru, nu mă întreabă nimeni ce fac toată ziua, nu mă întreabă nimeni dacă am scris vreo carte. Eu singur trebuie să îmi dau aceste idei, viziuni.

Din acest motiv vorbesc de responsabilitate de structură. Eu m-aș fi pierdut dacă nu îmi dădeam singur aceste viziuni, idei de a face, de a scrie sau acest freamăt interior pentru că pur și simplu nimeni, nici măcar editura mea nu m-ar fi obligat sau ar fi încercat să mă întrebe dacă am scris o carte în ultimul an. Trebuie să faci totul singur, deci libertatea asta în acest moment nu mai este ceva exterior, unde se termină benzina, ci este o chestie interioară și pe care trebuie să o ai și să fie bine balansată cu structura care ți-o dai. Altfel, uneori nu mai are rost să te mai ridici din pat dimineața, nimeni nu știe cît ai dormit. Îți trebuie un mare timp, e o mare libertate pe care mi-am dat-o, dar trebuie calibrată cu structură, altfel rămîi pe drum.

O.V.: După toate aceste călătorii, unde te simți ca acasă?

C.D.F.: În general, spun că nici Elveția , nici Timișoara, România, nu îmi sînt acasă – exceptînd momentele în care sînt cînd trebuie să mă pozi-ționez sau să scriu un eseu pe tema „acasă”.

În Elveția îmi lipsesc primii 15 ani de acasă existențiali pentru clădirea identității, sînt anumite caracteristici esențiale care se dobîndesc în copilărie, care nici măcar nu sînt verbale: melodicitatea limbii, anumite forme de comportament. Sînt multe lucruri, de la cîntecul de leagăn al mamei, pînă la prima dragoste, care e pe la 14 și 15 ani. Asta nu o împart cu elvețieii și mă desparte totalmente de aceștia. Sînt anii formatori. Următorii 30 de ani mă apropie de ei și mă desparte de România,. Acest lucru care se vede cel mai clar, pornind de la modul în care funcționez eu în cadrul unor ședințe de lecturi. De aceea l-am lăsat să fie citit de o actriță (n.r.: în momentul în care și-a lansat romanul Zaira la Iași, un fragment din carte a fost citit de actrița Maria Câmpean), pentru că eu îl interpretez într-un mod german, cu toate că eu vorbesc româna. Văd cu totul altfel modul de a mă raporta la public decît o fac românii.

O.V.: Asta ține de pura structură a textului sau te raportezi la nivelul mentalităților?

C.D.F.: Simpla acustică a textului în română îmi arată că nu sînt acasă, dar iată că sînt acasă pentru că stăm de vorbă aici și tu mă înțelegi, eu te înțeleg, dar este o dedublare, o contradicție în același timp. Este exact ca în cazul imaginilor suprapuse pe negativul de fotografie care creează zone neclare, dedublări. Așa este de fapt viața mea în multe părți. Am accent în românește, am accent în germană și în elvețiană și acolo cum deschid gura, află repede că nu sînt elvețian. Peste tot unde sînt, devin un altul. Într-un fel, e talentul meu de a rămîne naiv, spontan în propria viață, de a face experiențe de viață spontane fără să îmi bat cap, chiar dacă sînt în nordul Germaniei la Brenen, la Dresda, dacă am o lectură la Viena sau în Zurich sau dacă vin la Iași. E doar un mod spontan și mă determină, mă caraterizează acest lucru, îmi fac propriul „acasă” acolo unde sînt.

Dacă plec în Franța sau Italia pot să mă descurc foarte bine acolo. Sînt un cameleon, vorbesc italiana ca și ei, lucru care îmi place foarte mult. Italia este o țară importantă de cînd am scris „Vremea minunilor” – primul meu roman – a fost plecarea cu tatăl meu la vîrsta de nouă ani spre Roma. Rămîne o țară de a mea, a emoțiilor puternice, a tot ce înseamnă prietenie, dar și înstrăinare. Am fost pentru prima dată singur cu tatăl meu, în pribegie, între străini. Lucrurile sînt foarte complexe și ambivalente, dar trăiesc bine cu ea și chitul între cele două e doar personalitatea mea. Termin să sufăr și la un moment dat încep să rîd. Rîd, dar la un moment dat mă prăbușesc în suferință, vorbesc în suferință. Felul meu de a fi e unul expresiv. Cred că sînt capabil să creez contact viu și imediat, este o parte.

Pribegia se termină în poala unei femei

O.V.: Spui că îți faci acel „acasă” oriunde, dar atunci mai ai o identitate a locului?

C.D.F.: Am o formulă mai lungă despre mine pe care mi-am asumat-o de un an de zile și care trece de orice graniță națională și cred că este cea mai bună pentru mine: sînt scriitor european de limbă germană care s-a născut în România – aș putea chiar accentua România și aș spune în Timișoara – și care trăiește în Elveția. Acest „și” este o enumerare importantă, este o complexitate și poate modul cel mai autentic de a mă defini. Sparge toate lanțurile naționale, atît ale mele, ca personalitate, cît și a scriiturii mele care nu are un scris național, dar cred că încă stau bine cînd spui că nu am. Eu sînt copilul unui vechi sistem, al unei vechi lumi. Chiar dacă am numai 42 de ani, sună ciudat, ca atunci cînd moșii vorbesc din război. Dar lumea anilor ’70 și începutul anilor ’80 a fost o lume care s-a sfîrșit prin postmodernism și prin globalizare. Sînt doi piloni importanți ai societății noastre din Vest, dar și românii încep să călătorească. Aceste două lucruri au distrus foarte mult din ceea ce înseamnă siguranța de sine a locului de care aparții și unde ești. În comparație cu acești oameni globalizați prin Internet, chat, viață virtuală, moduri de a avea prietenii, cu postmodernismul, cu manageri care astăzi sînt aici și mîine acolo și nu aparțin decît aeroportului unde sînt și laptopului în care se uită, aceștia sînt adevărații migranți, eu am un mare avantaj.

O.V.: În ce sens, mai exact?

C.D.F.: Eu nu am decît două locuri, eu nu sînt la Tokio sau la New York, eu folosesc Internetul foarte puțin. Nu m-am învățat cu noua generație cărora laptopul sau computerul le este aproape, eu scriu de mînă, iată ce mă face bătrîn. Eu nu am decît doi piloni clari: Elveția și România și cred că între acești doi piloni pot să spun că eu am acel „acasă”. Dar, pe de altă parte, nici acest lucru nu este corect. Nu mă simt acasă în Zürich astăzi mai mult decît pe timpuri și ceea ce astăzi s-a adăugat în ultimii ani este o dragoste care are loc în Zürich. Atunci se schimbă cînd aceste lucruri există. Pribegia se termină în poala unei femei.

O.V.: Apropo de melanj, primele texte – acele poezii pe care l-ai scris în străinătate – au fost și gîndite, de asemenea, în germană?

C.D.F.: Nu mai țin minte. Nu îmi amintesc să fi tradus dintr-o gîndire românescă într-una germană. Eu am avut un talent în copilărie – limbile străine. Știu foarte bine italiana, franceza și engleza, le vorbesc foarte bine. Germana țin minte că am absorbit-o ca un burete. La trei ani în momentul în care am ajuns în Elveția, vorbeam o germană foarte bună. Riscurile au fost altele, să vorbești de multe ori germana în Elveția te făcea un extraterestru, dar nu cred că am avut probleme de a scrie acele poezii. Nu gîndeam în românește.

O.V.: Iar în momentul de față?

C.D.F.: Deseori am unele momente cînd formulez sau cînd mă gîndesc la cuvinte românești pentru a forma o idee despre ce vreau să spun. În marea majoritate este o gîndire germană dar există ceva, o atmosferă, un suflu românesc atunci cînd scriu în germană, altfel nu mi-ar ieși astfel de texte care sînt în germană, dar au un alt suflu. Au altceva, orice cititor neamț le va identifica ca altceva. Structura, sintaxa și spiritul german al literaturii mele nu trebuie să le gîndesc, le știu, altfel ar ieși un artificiu destul de mare și ar trebui să scriu în românește.

Întreaga Românie mi-o lipesc din nou, ca niște fotografii

O.V.: Simți că ai ceva care s-a rupt din România?

C.D.F.: Se pare că da. De abia acum, după 20 de ani, mi-am dat seama că nu mai am sentimentalismul de la 20 de ani, cînd intram în țară. Asta s-a întîmplat cînd m-am uitat în jur chiar pe strada Gării sau 13 decembrie, cum se chema pe atunci. Am un mod mult mai pragmatic de a relaționa cu țara. Sînt mai legat de prezent și nu de oful trecutului, dar rămîne melancolia. De exemplu, cînd trec cu mașina, cînd văd oile și oierii, rămîne acel of care cred că va rămîne tot timpul. Plecînd la 15 ani, m-am rupt de 15 ani din viață, de copilărie și tot ceea ce eram. Cred că poate prin scrisul meu recreez acea lume pe care am părăsit-o atunci.

Interesul meu pentru copilărie se vede în „Zaira” sau în „Vremea minunilor” și modul viu în care o pot descrie arată că undeva e foarte vie în mine și parcă o plîng.  De fapt, întreaga Românie mi-o lipesc din nou, ca niște fotografii care, într-o ceartă, le-ai rupt în bucăți și la o zi depărtare, cînd te-ai calmat, încerci să le lipești cu bandă adezivă ca să ai din nou fotografia întreagă.

O.V.: Spunînd că ești un aventurier al cuvintelor, care-ți este motivația cînd pleci în astfel de „călătorii”?

C.D.F.: Pentru mine este căutarea frazei perfecte, a textului perfect. Am spus de multe ori, și în texte, că pentru mine sînt alte coordonate, iar eu descriu nu din postura unui filolog, ci din poziția unui cititor care s-a dezvoltat citind foarte mult. O frază perfectă are o balanță bună, nu este nici prea lungă, nici prea scurtă. Nu vrea să spună tot, în spatele ei scriitorul nu se umflă în pene. În același timp, nu este nici prea retrasă sau modestă ca să spună prea puțin, să fie anorexică. O propoziție este bine balansată, i se simte tăria, are o pregnanță și are un mijloc de balanță. Pornind de la o propoziție, ajungi la un fragment, la un capitol și la o carte întreagă. Acest sunet bun al propoziției sau al textului în urechea interioară este momentul cel mai frumos al unui scriitor. Eu sînt în căutarea sa.

O.V.: Nasul este organul care te ajută în această aventură, ce miros trebuie să aibă pentru tine o carte?

C.D.F.: Cartea nouă, terminată acum, are după mine un miros sălbatic, unul de pajiște verde, de pădure. E miros de bărbat puternic. Este o carte mai sumbră, o carte după o dragoste dintre un fiu și tatăl lui. Una foarte dură. Tatăl îl trădează pe fiu de două ori, îl bate, este cu totul o altă lume, una cu mult mai multe tăișuri. În timp ce „Zaira”, chiar și în momentele cele mai dramatice, are un parfum dulce. Este mult mai rotundă și mai lină.

O.V.: Ce trebuie să aibă un personaj ca să îl vezi ca pe un posibil subiect pentru cărțile tale?

C.D.F.: Trebuie să existe povești, potențialul în a fi descrisă în imagini de mare dramaticitate, densitate și pregnanță. Trebuie să simt că pot face o descriere a acelei povești și să fac un tablou. De asemenea, să găsesc în poveste pe deoparte imagini, pe de altă parte, să aibă niște puncte, niște noduri, unde toată drama umană se găsește în aceasta.

Eu sînt un croitor al unei haine cu totul noi, de la prima, pînă la ultima frază

O.V.: Cît de mult îmbraci cu propriile tale cuvinte personajele tale? Cît este real și, în final, ajunge ficțiune?

C.D.F.: Nici cea mai mică propoziție din cartea mea nu o descrie pe Zaira, cum aș putea? Doar nu sînt în pielea ei, habar nu am, absolut fiecare frază, fiecare propoziție este o viziune de a mea asupra ei. Întîia frază din roman pune viața Zairei într-un context cu totul altfel. Doar nu și-ar fi prezentat ea viața cu „prima călătorie amețitoare din viața mea a fost aceea prin mama”. Eu sînt un croitor al unei haine cu totul noi, de la prima, pînă la ultima frază. Dialogurile sau scenele nu au existat. Zaira nu mi-a dictat cuvînt cu cuvînt – „mama era gravidă cu mine, eram băgată în corset și am ajuns la gară, am fost pusă pe masă și m-au scos”. Sînt cu totul eu. Acest lucru e interesant, dar nu schimbă cu nimic frumusețea textului care trebuie să trăiască și fără mine, și fără Zaira. Peste 100 de ani cînd nu mai exiști nici tu, nici eu, nici Zaira, textul trebuie să își aibă propriul adevăr. În cele din urmă, nu mai are nici o importanță.

O.V.: Dar Zaira s-a regăsit în roman? Care a fost impresia ei cînd a citit cartea?

C.D.F.: E greu de vorbit, pentru că ea are o anumită vîrstă și așa de concretă față de text nu a fost cu mine niciodată. Cînd am fost la Timișoara, la lansarea de carte, nu citise decît 150 de pagini, dar a declarat că nici nu ar fi vrut să i se facă o fotografie. Se pare că este împăcată cu modul meu de a aborda problema și după ce citise cele 150 de pagini era foarte amused (n.r.: amuzată) că își citește o nouă viață care poartă numele Zaira. Și-a dat seama că totul este un nou destin. În cartea mea are un copil cu cineva cu care în viața reală nu are, e un joc, o construcție. Haideți să ne gîndim ca și cînd ar fi real. E o invitație față de public și de cititor. Haideți să luăm această ficțiune ca o realitate așa cum copiii se joacă cu păpușile și le dau o voce, o identitate. Zaira a fost actriță, știe exact diferența între a juca un rol pe scenă și a fi în sală, a-ți avea propria viață. Face discernămîntul și aici, la această carte. În plus, ea este detașată, viața a făcut-o să fie mai detașată, altfel nu ar fi reușit să treacă peste tot.

O.V.: În Elveția ai lucrat o perioadă de timp la un centru pentru depedenții de droguri. Pentru ei, ce au însemnat narcoticele, ce vroiau să înlocuiască?

C.D.F.: E greu să-i tragi pe toți pe același calapod. Mai întîi îi exclud pe cei care aveau un fel de problemă narcisistică, un ego mult prea umflat, prin faptul că părinții îi alintaseră că avuseseră totul, acum, narcisismul fiind o perturbare a personalității care este greu de tratat.

Cred că e dreptul lor de a-i manipula pe alții. Mici structuri narcisiste au toți, și noi avem, dar la ei sînt exacerbate. Nu există o personalitate a depedenței, dar există diferite perturbări de personalitate pe care le au dependenții, printre care și această latură narcisistă care este cel mai greu de tratat El manipulează în minte, nu are empatie și nu are simțul problemei. Dacă îi excludem pe aceștia sînt o mulțime care-s vătămați. Au structură psihică șubredă, cu găuri care trebuiesc umplute, nu sînt autonomi, trebuie să te comporți cu ei ca și cu niște copii, e pedagogie pură. Trebuie să se maturizeze,sînt rămași, emoțional, la un nivel mai jos. Alții au fost traumatizați de părinți care i-au maltratat. Alții au fost lăsați în plata Domnului. Drogul se folosește și se formează atunci ca un fel de zid de geam între ei și realitate. Să îți suporți durerea, singurătatea este o caracteristică importantă a personalității. Dacă iei heroină, te simți repede liniștit.

Este un cerc vicios în care mă învîrt de zece ani de cînd scriu

O.V.: Ai încercat, la un moment dat, aceeași terapie și asupra viciilor tale?

C.D.F.: Nu știu ce vicii aș avea. Nici alcoolul, nici tutunul nu sînt. Mă gîndesc care ar putea fi viciile, nu sînt atît de dramatice. Acest cerc vicios tipic nu pot să îl aplic asupra vieții mele, dar nu văd unde m-aș putea învîrti în cerc. Ba da, există, dar nu pot face decît mici aluzii pentru că este prea aproape de mine – lumea literară, dependența de succes –  există un cerc vicios și acolo. Poți să îl tai, să ai un mod modest, mai realist și satisfăcut de viață, de cariera pe care o ai, în loc să ți-o dorești pe alta.

O.V.: Ai vrut să le tratezi?

C.D.F.: În orice moment pot să și fac acest lucru. Să ai o viziune mai realistă și mai modestă asupra vieții decît marea umflătură în pene. Dar într-adevăr este un cerc vicios în care mă învîrt de zece ani de cînd scriu.

***

Calea migratorului modern

Nici scriitor elvețian, nici scriitor român, mai degrabă european, ar spune Cătălin Dorian Florescu. Născut la Timișoara, în vara lui 1967 (27 august), la nouă ani a plecat pentru prima dată din țară, mergînd cu părinții în Italia și, ulterior, în America. Din 1982, scriitorul se mută în Elveția, țară în care se află și acum și care l-a adoptat în cele din urmă, oferindu-i și cetățenia.

„Nu pot gîndi în română”, mărturisește Florescu, drept pentru care debutul să în literatură s-a făcut în spațiul germanic. Majoritatea cărților sale au fost scrise în primul rînd în limba germană și în România apar traduse. Primul său roman cunoscut a fost „Wunderzeit” (n.r.: „Vremea minunilor”) care a apărut la Zürich, în anul 2001 ( iar la editura Polirom, abia în 2005). Pentru această apariție, autorul a fost premiat cu distincția „Cartea de limbă germană a anului” din partea Fundației Elvețiene Schiller, „Un an de viață plătit”, din partea orașului Zürich sau premiul „Chamisso” al Academiei din Bayern. Un an mai tîrziu în străinătate (2002) apare și romanul „Weg nach Hause”. În România, va apărea în 2006, la editura Polirom, sub numele: „Drumul scurt spre casă”.

Al treilea roman care a apărut ulterior și în librăriile noastre este „Der blinde Maseur”, 2006 sau „Maseurul orb” (2007), iar la finele lunii martie a acestui an a venit în România cu ultima sa apariție, „Zaira”. Romanul prezintă destinul unei păpușărese, din preajma celui de al Doilea Război Mondial, urmărindu-i viața pînă în zilele noastre.

Autorul descrie „evoluția” acesteia ca pe o călătorie incredibilă între lumi diferite – de la România, pînă în America sau Praga – personaje care au marcat-o și mentalități opuse – provincialismul țării față-n față cu societatea de consum americană.

Mereu în căutarea parfumului special pentru a scrie cartea perfectă,  Florescu se reîntoarce în România adesea. Cît despre a rămîne definitiv aici, își dă seama că nu mai este cale de întoarcere. „Întreaga Românie mi-o lipesc din nou, ca niște fotografii care, într-o ceartă, le-ai rupt în bucăți și la o zi depărtare, cînd te-ai calmat, încerci să le lipești cu scoci ca să ai din nou fotografia întreagă.

George GURESCU