Drumurile de fier duc spre nicăieri

Am pornit la drum fără hartă. Doar cu o listă de localități uitate de oameni și tichetele de călătorie. Nici măcar nașii n-au știut să-mi spună cum să ajung pînă la Anina sau pînă la Valea Iadului. Au pus mîinile în șold și m-au îndrumat către alții, mai „vechi” decît ei. Am aflat că unde vreau eu să ajung se merge doar cu pasul și spinarea aplecată. Că șinele nu mai există și că trenurile au plecat de mult din gară, fără călători. Puțini am găsit în locurile cu pricina: slabi, bătrîni și vorbăreți. La fiecare despărțire, mi-au spus că oamenii s-au răzbunat pe drumuri.

I. Nisipitu-Putna

Poteca hoților

De cînd a năpădit apa peste ei, în 2007, sătenii din Gura Putnei au rămas fără nimic. Fără șină de tren, șosea și musafiri. Așa a început Mirciu să mănînce din traversa de cale ferată, care duce de la el din sat pînă în Nisipitu. Acum patru luni, i-a spus unul dintre țigani că puhoaiele au lăsat în urmă o comoară, „aicea e avere, bani, șmenuri”. Vine în fiecare seară, cînd nu îl vede nimeni, cu căruța, și o umple de fiare vechi. Se apleacă în rîu pînă la genunchi și strigă la puradeii care beau dintr-o sticlă de țuică. Printre cei șase copii cocoțați pe movila de pămînt de lîngă drum se zăresc cîteva bucăți de lemn și o mînă de cuie mari.

„Luăm, doamnă, tot. Că și așa, oamenii nu mai merge pe aici. Nu mai văd nici un tren. Mai este, bă, Mirciule?”, întreabă temător unul dintre bărbați pe un altul, care ține în brațe o sticlă de bere. Mirciu îi răspunde greu: „n-am mai văzut de vreo doi ani tren. Da’ ce? Acuma n-avem voie să furăm?”, se rățoiește la mine. Apoi îmi spune că din fierul și lemnul căpătat noaptea, cînd nu-i mai vede nimeni, își hrănește copiii și cele trei surori. Se tot chinuie să dea pe degeaba bucățile de fier. „Nu le vrea nici dracu’. Da’, na’, ce să facem. Așa e țiganu, doamnă. Fură”, și rîde cu gingiile la soare. Se oferă politicos să mă ducă pînă în comună și mă ajută să mă urc peste lemnul putrezit și unsuros. Pe ceilalți îi lasă să vină pe jos, că nu mai încap „de mine și de proasta de soacră-mea”.

Mă lasă în Nisipitu, la vărul lui, Giulea, care îl ajută să descarce „marfa”. El îi povestise despre comoara părăsită peste care nu mai trece nici o roată. Și pe el l-au lăsat inundațiile fără nici un venit. Acum, de cînd s-a închis șina de tren, nu mai are de unde șterpeli nici măcar „un ciorap găurit”. Țiganul cu dinți de aur îmi povestește la o gură de ciorbă isprăvile lui din tinerețe, de cînd pe la Mănăstirea Putna veneau fel de fel de străini. „Mă hangeam (n.r. urcam) la tren și vindeam maiouri. Cînd nu era atenți, mai băgam mîna la buzunare, mai tocmeam un bozdogan (n.r. portofel) plin cu aurei”, și îmi arată cît de ușor putea scoate lucruri din gențile doamnelor. E cunoscut în comunitate pentru talentul lui. Acum vreo trei veri, a furat de la turiști un aparat foto, patru telefoane mobile și peste douăzeci de portofele.

„Am chelit tot trenu’”, îmi spune mîndru. Dar de ceva vreme încoace, s-a „stricat la mațe Guvernu’ și o închis aici tot. Nu mai e magazine, nici oameni, femei, alea alea, ceva de furat”. A auzit săptămîna trecută la radioul luat tot din tren că cică vor să redeschidă ruta, prin vară, „ca să fie străini”. Dar el nu crede asta. Știe că „odată ce e de furat nu se mai pune la loc”. Bate cu pumnul într-o ceapă și îmi promite că mă duce el înapoi la Putna, ca să am unde înnopta. Se ridică și-mi aduce un telefon, cu gînd să-l vîndă, iar dacă nu cad la învoiala asta, o să-mi ceară pentru drum „vreo zece leuți, mai efțin ca la tren”.

II. Reșița-Anina

Pămîntul cu cer negru

Moș Iulian Popu îmi arată calea cu palma întoarsă spre pămînt. Șerpuiește din degete și îmi spune că nu e loc de întors. „Nu-i ușor de mers, da-i frumos. Te trimet cu băiatul meu pînă la Anina, să-ți arate și ce-o mai ramas din cărbunele nostru”, mă înghiontește și-mi face cu ochiul. Apoi șuieră ceva de neînțeles și intră în casă. Țipă la mine de acolo și scoate capul pe fereastră. Vrea să știe dacă am apucat să fac vreodată drumul ăsta cu trenul. Dă din cap și îmi descrie cum se „aduna toată pădurea în suflet și nu te mai lăsa să pleci. Așa era făcută calea, printre brazi. Șoseaua nu-i bună. Nu te duce decît pînă la gura orașului de unde nu se vede mai nimică”. Închide geamul, îl bate bine cu palma și îi dă băiatului cheia de la Dacia lustruită și mă roagă frumos să nu zăbovim, că „ăsta nu-i loc prin care să te găsească noaptea”. S-au mutat din Anina în Reșița acum patru ani, cînd un bolovan li s-a prăvălit peste casă.

Ionel, băiatul lui moș Popu îmi povestește supărat cum s-a petrecut isprava. Apoi se urcă în mașină. Conduce atent, cu ochii mereu la drumul din față. E înalt cît un brad și subțire. Pomeții sînt un pic roșii de la berile pe care a uitat să le numere cu o seară înainte. În rest, e palid și abia se poate ține pe picioare. „E de la munca din mină. M-am ales cu plămînii sfărîmați, cu dinții căzuți și cu patru coaste rupte într-un accident”. De un an face zilnic drumul ăsta. „Nevastă-mea… mama ei e … se duce de acum. Și na, ce să-i spui. Trebuie să stea cu ea să-i ducă de mîncare. Și de cînd au închis linia asta, e greu. Mi-am luat mașină și o bușesc prin hîrtoapele astea. Drumul e rău, e stricat. Eu îs și mai stricat”. Uneori, o mai conduce moș Popu, da’ azi nu se simte în putere. „Și tata săracu’, nu știu cît mai duce și el. 88 are, eu 56, nu știu cînd o fi să murim…”, se încruntă și mă lasă la marginea orașului Anina. Îmi spune cum să ajung la gară și mai apoi mă roagă să trec pe la nevastă-sa să-i duc un plic cu bani. „Și cînd a fi să te întorci suni la telefon. Nu vin mai tîrziu de șapte că de la opt mă apuc de băut”, rîde Ionel.

Casa mătușei Ioana nu-i departe de șina de tren închisă de aproape un an jumătate. „Ne promite Boc că o deschide iar. Da, da, să fim și noi în rînd cu oamenii”, mă întîmpină femeia. Se așază în bucătărie, îmi ia leii din mînă și îmi spune că „statul e de vină. Că numa asta facem. Stăm. Îți spui eu, dacă am face aici o revoluție, mică, mare cum o ieși Guvernu’ ar porni iar și mină și tot”. Mătușa Ioana ridică brațele în aer și-mi arată cum scotea tatăl ei cărbunele și cum căra roaba. Pe atunci, trenul care lega Reșița de Anina era un marfar tuciuriu, cu lemne care scîrțîiau și uși care nu se puteau încuia. „Așa mergea tătucu’ de două ori o căzut și el cu tot cu roabă. Da’ a trăit mult și bine. A prins suta”, oftează Ioana. E mai tînără decît Ionel, are 45. E ultimul copil al familiei Pușcașu. „Mama m-a făcut cînd avea 49 de ani. Toată lumea zicea că e minune de la Dumnezeu”, și se ridică să-mi arate o poză cu familia ei. Sînt zece frați la număr, șase dintre ei morți de boală de plămîni, doi ologiți în mină și două surori plecate în Reșița.

„Obișnuiau să vină și ele la mama, da’ de cînd nu mai e tren. Cu ce să vină?”, se înfurie femeia robustă. Mă poftește să mănînc la masa din camera „bună” și mă invită să ne plimbăm prin oraș. „Nu ai ce vedea. Două magazine, cu papuci și haine, două alimentara și… atît”. Mă ia de braț și îmi arată fiecare loc al tîrgului, așa cum îl ține ea minte, pe vremea lui Ceaușescu. „Erau căruțe peste tot, și mașini și oamenii veneau aicea să vîndă produse. Aur, tinichele, de toate”. A văzut cum odată cu „schimbarea regimului din prost în mai prost” s-au închis două școli și un liceu, „că nu mai erau copii. Cum să faci copii dacă n-ai ce să le dai pe la nas?”. Știe sigur și care-i va fi viitorul. „O să ne închidă de tot. În 2006 mina, azi gara, mîine n-o să mai vină nici un tren. O să șteargă de pe hartă și asta este. Anina n-o să mai fie, și drumu’ ăsta o să se oprească la Reșița”.

III. Tîrgu Mureș – Sovata

Orașul de pe fundul lacului

„Pe cine cauți?”, se ivește un cap de după ușa mică deasupra căreia scrie ruginit „Informații”. E nea Vasile Câmpeanul, „responsabil cu paza și ordinea”, în Gara Mare din Sovata. Iese zgribulit din coliba lui de tablă și se uită în sus. „Dracului de ploaie și zăpadă, că anu’ăsta nu-i a bună”, și scuipă o coajă de semințe pe șinele de tren. Mă conduce în fața panoului cu Plecări-Sosiri și rîde. „Ehe, vremuri, domnișoară. Odată, veneau aici toate trenurile alea mari, cu nemți, cu unguri, cu ruși. Citește aici, vezi. Astea toate, îs din Ungaria. Acuma vor să facă loc pentru biciclete aici”, își șterge fruntea de rouă și se așază pe o bancă rămasă fără lemne. Îmi spune că pe el l-au „prins toate” în Sovata: „și Revoluție, și Constantinescu, și Băsescu, da’ ură și pustiu ca acuma, n-am văzut de cînd îs eu”. Se întoarce cu ochii către „biroul” lui și înjură de sfinți. Așa face de fiecare dată cînd aude cîte un claxon, pe șosea. „Aștept să vină careva de la Ministeru’ Drumurilor să mă trimită și pe mine acasă, că nu mai am ce face aici. Numai stau, mă uit, și strig la nenorociții de țigani”. Chiar ieri a prins doi copii care furau din șina de tren abandonată. I-a urechit și i-a dus de mînă acasă. „Azi noapte iar au venit, să mai fure niște lemne. I-am lăsat, să-i ia dracu’. Cu ce să încălzească și ei? De-ar fi după mine, îți spui, să fure tot, să ia, și pe mine să mă trimeată acasă, că am și eu nevastă”.

Nea Vasile a lucrat ca impiegat în Gara Mare din î84 pînă acum șase ani, „cînd au zis «Halt!»”. S-a trezit într-o dimineață să vină la muncă și a găsit sala de așteptare încuiată cu lacăt. „Mi-au zis că nu se mai circulă pe aici, că șina e deteriorată. Auzi, tu, de-te-ri-o-ra-tă… Cum să fie ea stricată, dacă eu cu mîna mea o verificam în fiecare zi și nu era sărit din ea decît vreo 20 de șipci de astea”, și se ridică nervos. Mă conduce în lungul traversei de lemn și începe a povesti cum i s-au întîmplat lui toate necazurile. „Era anu’94 cînd am pierdut un picior. Am văzut cum pleca trenu’ și cum o doamnă fugea după el, să se prindă de ușă. Am fugit după ea, să-i spui să stea pe loc, că eu am văzut mulți oameni morți la viața mea, domnișoară. Da, aicea, sub tren o murit”, și îmi arată cele patru cruci, așezate de partea celalată a căii ferate. A alergat după cucoana cu plase de rafie vreo trei sute de metri și cînd să ajungă lîngă ea a alunecat și a căzut sub roțile de metal. „Am văzut numai cum începe să meargă cu viteză și atît. Așa de mare o fost durerea că am leșinat și… Doamne, era să mor!”, și își face cruce. În același an, a pierit și un coleg de-al lui, despre care nu vrea să-și amintească. „Oamenii au fost răi și-au zis că s-a aruncat în fața trenului. Eu știu că așa o fost.. Mi-a zis într-o dimineață… «Mă Vasile, eu nu mai vreau viața asta, mă» și pe la prînz m-au sunat să-mi spuie că trebuie să vin eu la muncă că Borcea o murit strivit sub șine”, se încruntă și mă poftește în sala veche de așteptare.

Îmi spune că aici a învățat el să fie „om de soi”. L-au educat turișii:  „de la ei știu cum să vorbesc frumos, cum să le arăt pe unde să meargă și alte de astea”. Ba chiar în gară și-a cunoscut cei mai buni prieteni, „am stat de vorbă la un păhărel, că aicea era o terasă mare. De care-mi plăcea îi luam la o bere, la o palincă. Ei nemți, eu român, el zicea pe limba lui, eu pe limba mea și rîdeam. Vai ce mai rîdeam. Rîdeam eu, rîdea și neamțu’. Plîngeam eu, plîngea și neamțu’”. Se mai uită o dată în lungul șinei și oftează. De cînd s-au rărit trenurile, din 2004, n-a mai întîlnit pe nimeni mai acătării. Iar dintre toți prietenii pe care și i-a făcut aici, doar unul îl mai vizitează. „Domnu’ Serafim Lunca, profesorul la Tîrgu Mureș, de română. E bătrîn și el de acuma, trebuie să aibă vreo 60. Îl găsești la ora asta la el acasă sau la terasa Boema. Lîngă lacu’ Ursu, acolo unde nu se îneacă nimenea”. Îmi face semn cu mîna să-l aștept cîteva clipe și pleacă. Se întoarce cu o haină pe umeri și cu bereta pusă pe-o ureche, gata să mă conducă pînă la amicul său „călător”. Grăbește pasul și se scuză „mai plec și eu de aici, că azi nici cîinii n-au venit să mai stăm de vorbă”.

Iubirea locuiește în compartiment

Profesorul Lunca n-a mai dormit de două nopți. Îl chinuie cartea pe care vrea să o scrie și amintirea lui „cu drumul Sovatei”. „M-am urcat în autobuz și mă gîndeam eu așa… cum ar fi fost dacă nu era trenul, și dacă nu o cunoșteam. Cum să fie? Mai plictisitor aici”. Îmi spune că a plecat de acasă, din Tîrgu Mureș, ca să poată compune rime. Dimineața iese la Terasa Boema, să vadă „cum mai arată lacul”, iar după amiaza se închide în casă și cade pe gînduri. Și-a lăsat barba să crească și s-a pustinicit în mica stațiune cu lac sărat, de la pensie încoace. N-a vrut să-și ia cu el nici nevasta, nici nepoții, “pentru că n-aș mai putea scrie cu ei. Fac gălăgie, îmi amestecă foile și eu… cu asta am rămas după 38 de ani de catedră”. Își încleștează dinții și își șterge ochii negri cu dosul palmei aspre. „Dacă vrei să vorbim despre trenuri să-ți spun o povestea de-a mea”. Își aprinde o țigară și mă invită să ne plimbăm în jurul lacului. Trage aer și fum în piept și începe: „Aveam 30 de ani și veneam cu trenul înspre Sovata, de la Tîrgu Mureș. Abia murise tata și îmi lăsase casa asta în care stau acum. Și ce să vezi… chiar cînd mă urc eu în tren, în compartiment cu mine intră o damă, frumoasă foc, cu ochi albaștri, înaltă. M-am uitat la ea de la Tîrg pînă cînd a coborît în gară. Nu mi-am permis să spun nimic, îmi era rușine. Dacă era măritată?”, rîde cu dinții albi către mine.

S-a întîlnit cu aceeași femeie după două zile, la un restaurant. „Ea stătea la masa din față, eu tot o priveam. Și am întrebat un localnic de aici, cine e”. I s-a spus că e femeia lui Rogojină, bărbatul care are tot terenul pe care începeau să se construiască vile și pensiuni și că nu ar trebui să intre în vorbă cu ea, că e „mîndră și bogată”. S-au văzut mai apoi tot în tren, pe drumul înapoi spre Tîrgu Mureș. „Am aflat tot de la un văr de-al meu că e profesoară de muzică în Tîrgu și am plecat să o caut, că nu mai puteam de dragoste”. Au convenit să se vadă de două ori pe lună, la Sovata. „Ne întîlneam în gară și plecam amîndoi la mine acasă. Lui bărbată-su îi spunea că are controale la școală și că trebuie să stea cîte două zile la Tîrgu. Eu lu’ nevastă-mea îi spuneam că trebuie să plec la casa lu tata, să stau cu muncitorii, ca să iasă frumos acolo. Și uite așa, ne-am iubit zece ani, pînă cînd s-a mutat cu soțul ei la Timișoara”. Nu i-a spus că pleacă. A auzit tot de la vecini, că bărbatul intrase la bănuieli și că a hotărît să o ducă de acolo, „că cică nu-i făcea bine aerul”. Iar de atunci, „am mai mers în gară la ora stabilită de noi, patru și 20 poate, poate o văd”. Îmi spune că a uitat-o repede și că se gîndește numai uneori la ea. Și-a amintit de toată istoria acum ceva vreme cînd a auzit că nu mai merg trenurile pînă la Sovata. S-a supărat atunci și a spus că trebuie numaidecît să noteze pe hîrtie toate amintirile lui din stațiune. Îmi spune că asta vrea să facă pînă moare, mă sărută pe obraji și se retrage că scrie.

IV. Valea Iadului – Stâna de Vale

Lupii nu trec granița

Despre fosta rută, care ducea de la stațiunea Stâna de Vale pînă în inima Bihorului nu mai știe nimeni să vorbească. Au dărâmat-o prin anii î70, cînd comuniștii au terminat de lucrat la barajul Bulz. De atunci, în Valea Iadului mai stau în picioare zece case. Sau cel puțin cam atîtea se mai văd de pe versantul ce străjuiește Barajul Leșu. Chiar în luna februarie, îmi spune un drumeț, că au dărîmat încă una. „Vrea cineva să facă o vilă acolo. Om nebun. El nu vede că aicea, nu se poate ajunge decît cu măgarul?”, și scuipă nervos. Mi se plînge de o durere de spate, pe care a căpătat-o pe drumul pînă aici. A trebuit să schimbe două autocare, din București, ca să ajungă pînă în Stîna de Vale, iar de acolo, „aș fi luat un tren pînă în Sânmartin, da’ ia-l de unde nu-i”.

Despre drumurile care legau stațiunea de lume știe să-mi spună mama Alexandra. S-a născut în vara lui î29, cînd se terminau lucrările la o șină de tren. „Voiau să pună aici nod, între Stâna de Vale haltă și Stâna de Vale stațiune. Așa au făcut, da’ n-a durat decît 30 de ani”, îmi spune mîhnită. I-a povestit mama ei, în copilărie, că în acele vremuri, „cică se adunaseră și unguri și români și beau vin și se făceau frați. Nu ne mai băteam nu ne mai dușmăneam. N-ai prins mata’ așa vremuri… Eh, tocmai atunci cînd eu abia aveam doi ani, mama s-o strămutat în alt sat, care acuma nu mai este”. Pe familia Alexandrei o izgonise foametea care a durat mai bine de trei ani. „Așa de puțină lume eram aici, că ne cunoșteam toți. Și ceream lapte de la unu, mămăligă de la altu’ și am trecut foametea”, își aduce aminte bătrîna. Se oprește ca să-mi spună că ea l-a moștenit pe tată-su, nici cum vreo femeie din familie. „Toate erau mici și flămînde. Tata, în schimb, era cît un brad de ăsta”, și îmi arată cu mîna pe fereastră. De strajă, la ușa ei, stau cinci brazi înalți și cîțiva ghiocei. A plecat din Valea Iadului abia în î50, ca să-și facă un rost în București.

S-a întors zece ani mai tîrziu, ca să se mărite cu un pădurar și-a găsit zona „uitată de lume. Se retrăgeau mașinele cu ciment. Terminaseră de turnat barajul și zicea că nu mai e nevoie de cale ferată aici. Nici pentru lemn, nici pentru nimic”. A văzut cum oamenii urcă mai sus, să-și facă gospodării în satul Bulz, lîngă baraj. Au plecat mai apoi șe de acolo, căci în î62 traseul pe care îl făcuseră se desfăcea în bucăți și era strămutat la depoul din Remeți, o localitate nu departe de ei. S-a gîndit atunci să plece odată cu trenul, dar bărbatul ei avea afacere cu lemn pe Valea Iadului. „Am rămas aici și tot am zis că plec. N-am mai plecat”, oftează bătrîna. Se uită în jur și-mi spune că ea e singura femeie pe o rază de un kilometru aici. Mă roagă să o iert că a rămas fără nici un pic de țuică și că nu mă poate servi decît cu apă. „Cu atît ne-a lăsat. Cu apa asta limpede și bună de băut”, și mă duce afară. Merge repede, aplecat puțin de șale. Se întoarce din cînd în cînd și îmi spune că-s tînără, dar la fel de obosită ca ea, la 81 de ani. Că ea poate merge pe jos pînă la fosta gară unde opreau trenurile cu lemn, dar nu crede că pe mine mă țin picioarele. O aprob gîfîind și ne oprim pe un platou cu iarbă ce dă să înverzească. Copacii de aici, îmi spune, au dispărut acum șase ani, cînd a venit o firmă ungurească că mașinile și a încărcat tot lemnul și s-au făcut nevăzuți.

„În zilele mele, ne mai dădeau bani și nouă. Acuma fiecare vine își ia, ca la piață. Nu întreabă nimeni nimic”. Dar asta nu o supără pe mama Alexandra. Ba chiar se bucură că mai iese și ea la poartă și mai întreabă una, alta pe vreun străin. Numai seară să nu fie, că se teme de lupi. A văzut odată, cînd venea din alt sat cu trenul, cum se oprește locomotiva în pădure și cum toți oamenii se strîng lalolaltă. Auzise că mai vin dihăniile și că se urcă în tren și fură cîte doi trei omeni, de foame. Dar în noaptea aceea în care a așteptat trei ore lipită cu spatele de o femeie străină, ca să se încălzească, a auzit numai cum urlă animalele. „Tatăl meu spunea, să-i fie țărîna ușoară, că un nepot de-al lui a pățit așa. S-a urcat în tren și a văzut cum vin lupii și el a ieșit ca să-i vadă mai bine. Mai, mai că s-au urcat în trenul cu lemne. L-au tîrît în pădure, dar a scăpat. A venit tot plin de sînge și de atunci a amuțit”, îmi spune și-și face cruce. Nu crede întocmai vorbele părintelui ei. „Nu mai știu de era legendă. Noi avem multe aici, la noi, da’ asta nu știu. Care e aieve, care nu”. De cînd a plecat tot satul, nu mai are pe cine întreba cum s-au întîmplat lucrurile. Uneori, se gîndește la ce s-a ales de oamenii pe care i-a cunoscut în atîția ani. Crede că le e bine, de nu s-a întors niciunul. „Sau ce știu eu, poate or fi legende și drumurile asta și satele și toate cîte am auzit.”

***

O gură de asfalt

În gara din Timișoara plouă de trei zile. Sau cel puțin, așa i se pare lui Ioachim Florea, care stă tolănit pe bancă, cu fruntea la soare. „Nu e în toate mințile”, îmi spune femeia care e cu el. Îl însoțește peste tot, chiar și în lungile vizite pe care le face peronului. Ar vrea să ajungă la Moșnița, acolo unde s-a născut bătrînul de 75 de ani. „Nu mai ține el minte lucrurile de ieri. Da’ se face cumva că își amintește unde s-a născut, unde a trăit și ce s-a întîmplat cu el”, îmi spune femeia robustă care-l întreabă mieros dacă mă lasă să mă așez lîngă el. Nea Ioachim se dă mai aproape de ea și începe să vărbească despre copilăria lui, petrecută în tren. Avea aproape zece ani cînd i-a murit mama, iar tatăl, lucrător la CFR, îl lua pe locomotivă, în călătoriile ce uneori duceau pînă la Iași și Suceava. „Nu puteam să mă urc, că podeaua era înaltă. Da’ nu arătau ca acuma trenurile. Era numa’ lemn și scaune verzi, elegante”, îmi spune timid, afundîndu-și bărbia în haina groasă. Apoi iar uită de el. Aiurează despre prețurile mari din piață și despre cîte haine trebuie să-și cumpere pentru înmormîntarea cuiva. „V-am zis că nu aveți ce vorbi cu el. Așa face. Îl ține cîte zece minute bine și o ia la vale. Acuma vorbește cu maică-sa, săracu’”.

O singură rugăminte are nea Ioachim pentru femeia care-l îngrijește. Să-l aducă în fiecare zi, cînd e mai cald, în gară. Să-l lase să stea pe bancă și să fie atentă să nu plece de acolo. “Îi place lui așa, să stea aici. Mi-a zis multe, de cînd era acasă, în Moșnița, cum ieșea să-l vadă pe taică-su și sărea direct în locomotivă. „Fără să mă țin de bare!”, strigă deodată bătrînul, cuprins iar de luciditate. Lui nea Ioachim îi spune în fiecare zi femeia că pe aici nu mai vine trenul dinspre satul lui, că au asfaltat-o acum cinci ani, și că nu mai poate ajunge în Moșnița decît cu autobuzul. „Da’ el nu și nu. Că trenul vine”, oftează mica doamnă. Se cutremură de fiecare dată cînd aude cîte un șuierat și se ridică în picioare. Femeia îl lasă. Știe că nu pleacă de lîngă ea. La început, acum vreo zece ani, se temea să iasă cu el pe stradă. Dar de ceva vreme, o bucură și pe ea să vadă cum coboară călătorii, cum unii îl recunosc pe nea Ioachim. „Mai ales navetiștii îl știu. Nu știu pe unii nu-i mai văd. Dar deh, de cînd nu mai avem tren din sat de acolo, nu mai vin oamenii”. Dar nea Ioachim crede că fiecare e un cunoscut. Se duce la el, îl întreabă ce are în plasă și îi strînge mîna. Nici pe mine nu mă lasă să plec pînă cînd nu îi arăt ce am în geantă. Îmi spune că ar mînca mere, din curte de la el și se supără că nu am de unde să-i dau un fruct. Mă privește lung și mă întreabă dacă merg la Moșnița, cu trenul 143, care trage la peronul 3. Femeia îl strînge de umăr și îi spune din nou că șina de tren e asfaltată și că nu se mai circulă pe acolo. „Merge, merge, am văzut eu acum unul”, și îmi urează drum bun. Mă întorc să-i fac cu mîna și strigă după mine: „Fără să mă țin de bare!”.

Adriana ZĂVOI