De strajă la cîini

Nu mai știe de cînd n-a dormit. Pe­semne, de-o viață. Noa­ptea îl a­pu­că așa, un soi de neliniș­te care-l frîn­ge în două. Se a­șa­ză de-a cur­me­zișul pe pat și ur­lă. Urlă din toți ră­runchii la lună, fă­ră nici o noimă.

La început, a sim­țit cum din plă­­mîni îi iese un rîs scurt. A încercat să-l înăbușe, să-l înghită și să a­doar­mă la loc. Dar n-a izbutit. Ho­ho­tele s-au pre­­­­­­fă­cut în strigăt și de ­atunci s-a în­vă­țat așa, ca un vîr­co­lac. Cască gu­ra mare, se pro­ptește pe margi­nea bal­conului și lasă ne­ca­zurile să zboare. Poate le aude ca­reva și ur­că pînă la doi să-l în­tre­be ce-i cu el. Sau mai mult, poate îi a­jun­ge vreo­dată la urechi un răs­puns. Un alt urlet, din celălalt ca­păt de lu­me. A învățat să se mul­țu­meas­că, însă, doar cu un scurt e­cou. Dar, de la o vreme, nici ăs­ta nu i se mai întoarce. S-a să­tu­rat pî­nă și el să-l tot asculte, de a­tîta timp.

Numai o dată a crezut că-i vi­ne somnul în minte. L-a cu­prins cu to­tul și l-a trîn­tit la pă­mînt. Dar pî­nă să-i in­tre în suflet, s-a trezit și a în­ceput a striga de la sine. A în­vățat că așa se cuvine. Că asta îi e sin­gura bu­cu­rie. Să trezească toți cîi­nii, să le țină de u­rît. Parcă ei îl în­țeleg. Îi și răs­­pund uneori. Se spri­jină de as­falt, ri­dică ochii și în­cep și ei a ur­la. Poa­te își strigă și ei pă­catele, dar el nu înțelege.

Le-a pus și nu­me, în gînd. U­nul e Ple­tosu’, unul e Să­racu’ și ce­­­lălalt e Dum­ne­zeu. Zi­ua nu-i mai re­­cu­noaș­te, că­ci el îi vede nu­mai ne­gri, leșinați sub noa­pte. Ei si­gur, îl știu după glas și ciolanele fă­­­ră carne. Dacă ar fi ceva mai gras, poate l-ar roa­de cu totul. S-a în­­­zdrăvenit o dată și a coborît să-i va­­dă mai de-aproape. Dar la ie­și­rea din bîrlogul lui îl așteptau cu din­ții rînjiți și cu un țăruș.

Adriana ZĂVOI