N-am ieșit pe locul doi
1001 de chipuri 18 mai 2010 Niciun comentariu la N-am ieșit pe locul doi 1La statuia din fața Palatului, nici o mișcare. Doar cîteva broboane de sudoare căzute de pe fruntea călărețului de bronz mai dinamizează cu cîte-un strop peisajul torid. Pe o bancă sub soare, la cîțiva metri mai la stînga, un grup de oameni îmbrăcați în tricouri identice, așteaptă cu încordare sosirea primilor participanți.
E 13 fără 5. Sînt încă primul și singurul înscris pe listă. „Mai așteptăm un pic, poate mai vin și alții”, zice Cătălin, responsabil cu „Labirintul indiciilor”. Zece minute și 30 de grade Celsius mai tîrziu, aceeași situație. Drept pentru care, unul dintre membrii Asociației Studenților și Absolvenților de la Facultatea de Filosofie din Iași, ia atitudine. S-a deplasat personal pentru a recruta concurenți. S-a întors cu doar două fete și doi băieți. Plus un tip de la ziarul FEstudIS, la fel de entuziasmat ca muncitorii care lucrau la Palatul Culturii, ce nu se lasă duși de lîngă PET-urile de bere doar pentru a umbla după cai verzi prin oraș.
În sfîrșit, organizatorii se resemnează și decid să dea startul. Una dintre fetele aduse cu arcanul, spune plină de entuziasm: „da eu nu știu orașul. Ce mă fac?”. E potolită repede de Cătălin, care ne explică ce trebuie să facem și că vom primi o hartă, laolaltă cu primul indiciu: „de îți place literatura, pe-aici sigur tre să treci”. Grupul de patru o ia la goană, într-un cor de huiduieli. Vizavi, în fața Prefecturii, cîteva sute de studenți au propriul lor conflict cu prefectul pe Legea Educației.
Încurcați în indicii
Cu pas încet, dar sigur, pornesc și eu cu harta la brăcinar, spre Casa Dosoftei – Muzeul Literaturii Române. Grupul de patru o luase de mult înainte spre al doilea punct de rendez-vous, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. De aici încolo, nu i-am mai zărit. Am auzit pe drum că de la al treilea indiciu, au luat-o într-o cu totul altă parte, și că e posibil să fi ajuns deja în Podu Roș. Păcat că nu era nici un indiciu care să-i ducă încolo. Dar, de asta se cheamă labirint.
Rămas singur în cursă, am putut să-mi văd din nou orașul, recunosc, de data asta într-o altă lumină. Piața Unirii devenise acum, conform indiciului numărul cinci, locul unde „somnoroase păsărele se adună, chiar și cînd Unirea s-a înfăptuit. Noapte bună!”. Pînă la destinația finală nu a mai fost decît un singur pas. Și un răgaz de cafea pe care mi l-am permis la terasa Corso. Oricum, la final organizatorii așteptau un pic speriați venirea concurenților, pe scările Casei de Cultură. Mi-au dat și diplomă. Acum sînt un „maestru al indiciilor”.
Alex VARNINSCHI
Adaugă un comentariu