Vremea neorealismului în Europa

Uniunea Europeană (UE), așa cum o știam pînă acum, nu mai există. Criza datoriilor, tragedia ele­nă ex­tin­să la nivel continental, care amenință zo­na euro, are efecte profunde asupra fi­losofiei comunitare.

Ultimele săptămîni au adus Ger­ma­niei o etichetă nemeritată. Di­plo­ma­ți și comentatori iritați de reticența can­celarului Angela Merkel în sus­ți­ne­rea pachetelor financiare de salvare a Greciei și de stabilizare a zonei euro au decretat că Ger­ma­nia tinde spre eu­roscepticism. Un cuvînt nepotrivit. De fapt, Berlinul nu mai poate și nu mai dorește să fie donatorul de serviciu al UE, rol născut din vina asumată pen­tru al doilea Război Mondial. Este o schimbare fundamentală în po­li­tica europeană, care afectează inclusiv motorul franco-german al UE. Vre­mea în care Franța croia planuri, iar Germania punea la bătaie fondu­rile necesare îndeplinirii lor s-a dus. Ber­linul, avertizează Merkel, susține zona euro, dar numai dacă statele mem­bre urmează regulile stricte ale e­chilibrului fiscal.

Este și o trezire la realitate a li­de­­rilor europeni, care ajustează mo­de­lul sta­tului social. Guvernele confruntate cu datorii excesive anunță, unul după altul, reduceri severe ale cheltuielilor bu­getare. Ultimul, cel de la Londra, care i-a avertizat pe britanici să se pre­gătească pentru o epocă de austeritate după 13 ani de generozitate laburistă. Se pare că Europa a fost mai gene­roa­să decît și-ar fi permis să fie.

Ce urmează pentru UE? La Bru­xe­lles se discută intens despre o uniune fiscală. Mai concret, despre po­sibilitatea ca bugetele statelor să fie avi­zate la nivel european înainte de a fi aprobate în parlamentele naționale. Ar fi o cedare suplimentară a su­ve­ra­ni­tății naționale și totodată cea mai im­portantă modificare în guvernarea eu­ropeană de la introducerea monedei unice în 1999. Se mai vorbește și despre pe­nalizarea țărilor care se îndatorează ex­cesiv, prin suspendarea fondurilor eu­ro­pe­ne. De fondurile cu pricina be­neficiază în principal statele din estul UE, inclusiv România, cu alte cu­vinte, se pune sub semnul întrebării chiar prin­cipiul coeziunii.

E previzibil totuși că aceste eforturi de menținere sub control a da­to­rii­­lor naționale vor fi abandonate subit în momentul în care Eu­ro­pa va be­ne­fi­cia iarăși de creș­te­re economică. Este o strategie pe termen scurt. Despre stra­tegia pe termen lung vorbesc mai multe figuri europene, printre care ex-președintele spaniol Felipe Gon­za­les, fostul comisar UE pentru con­cu­­rență Mario Monti sau Lech Wa­le­sa, într-un raport ale cărui concluzii sînt deja binecunoscute. Au tot fost re­pe­ta­te de economiști în ultimii ani. UE are o alegere simplă de făcut: să se re­formeze sau să intre în declin.

Adrian COCHINO