Căderile multe la podea

Ne urcam în tren fără a ne cu­noaște prea bine, știam doar că avem unul mai puțini bani ca altul și dă mai bine la naș o sumă mai mare, cît de cît rotundă, decît vreo patru de Enescu și-un Nicolae Iorga. Dacă se întîmpla ca unul să fie însoțit de Nicolae Gri­go­rescu, era bine pentru toți. Căci, în­tre oameni ca noi, pentru care de la 16 ani în sus drumul devenea la fel de familiar ca pentru alții jocurile pe calculator, mai mult conta compania î­ntr-un compartiment plin de blatiști de­cît tovărășia doar a biletului cum­părat de la casă.

Dintre toți, Viorel era cel mai greu de dus acasă. Înalt cît un norvegian și greu ca un stabilopod, nu­mai sta­bil nu era după o noapte petrecută în fața liceului Eminescu și bu­zu­na­re­le noastre golite. De obicei, Go­gu sau Rechinu’ îl țineau de „toarta” stîn­gă, Fane de cea dreaptă și eu îl di­ri­jam din spate. Și nu era mult pînă la el acasă, dar cei 400 de metri ne pă­reau a fi kilometrici. Apoi era urcatul scărilor, căci băiatul stătea la etajul al patrulea, și nu odată s-a întîmplat să se prăvălească între etaje cu tot cu noi, avînd ca pernă doar preșul prăfuit al vreunui apartament. Iar toate astea ni se păreau o nimica toată față de ce urma cînd în sfîrșit îl băgam pe Vio­a­ră în apartament, urmînd țipetele ma­mei ba către el, că în continuare pier­de vremea în loc să se angajeze, apoi către noi, că în continuare îl co­ru­pem.

Cu toate astea, tot călătorind, nu voi scăpa niciodată de-o imagine. Tot pe la vreo 16 ani, hălăduind pe stră­zile capitalei, am dat peste o adu­nă­tu­ră de români lipsiți de treabă care stă­teau în intersecție și priveau. Priveau un bărbat la vîrsta a treia, probabil trecut de 70, care ședea culcat pe trotuarul înghețat, iarnă fiind, cu ochii deschiși și o dîră de sînge la gură. Și mai priveau ei cum un polițist îl verifica pe respectivul, cu piciorul, în­tor­cîndu-l pe o parte și pe cealaltă ca pe o buturugă, să vadă dacă mai e viu sau nu.

Ioan STOLERU