Nu mai știu dacă nu cumva e o virtute să-ți urmărești interesul egoist de care să ții cu dinții

Urechile sale au auzit de atîtea ori „imposibil”, încît a căpătat reacții alergice. „Trebuie să îți asumi să faci greșeli, nu să te oprești din a face ceva”, îmi spune, dar ochii nu i se aprind, așa cum trebuie să-i fi strălucit pe vremea studenției cînd „pur și simplu nu existau reguli”. Ca orice copil, a trebuit să primească toate cărțile de Jules Verne din mîna tatălului său. Apoi s-a gîndit să se facă doctor, fără tragere de inimă. A învățat să pășească pe pămînt, să nu umble după cai verzi și să nu se „intensifice” prea tare. S-a transformat într-un om ocupat. „Dar trebuie să mă resetez”, îmi spune regizorul Tudor Giurgiu. I se pare că s-a îmbolnăvit. A făcut bătături tot alergînd pe asfaltul plin de gropi.

OPINIA VECHE: L-ați mai întîlnit pe Matei Iliescu în carne și oase?

TUDOR GIURGIU: E drept că ador romanul lui Radu Petrescu și personajul acela mi-a rămas lipit de suflet. Aș fi vrut să întîlnesc personajul, așa, reconstituit în cineva, să văd că există oameni ca el, dar n-a fost să fie. Cred, mai degrabă, că eu am păstrat ceva din candoarea și idealismul lui. Dar lucrurile astea, ca naivitatea, credința în principii și cauze colective, ne-egoiste, tind să dispară din peisajul cotidian, tot mai mult. Cred că nici n-aș avea cum să observ dacă există oameni de felul lui în jurul meu. Aș trece pe lîngă ei, fiindcă am ajuns foarte legat de prezent și de real, iar asta diminuează într-un fel capacitatea de atenție.

Acum, am ajuns ancorat în realitate și nu cred că aș putea trăi nici eu cu intensitatea aceea, a lui Matei. El era un ales al ielelor, se ghida după idei, credea în principii, iar cînd ele i-au fost înșelate, s-a retras undeva la țară. A ales principiile în locul lumii și-a oamenilor. Asta sper să se întîmple, cumva, și cu mine. După ani, îmi dau seama că o să fie un moment în care să abandonez urbanul ăsta plin de agitație, e-mailuri, telefoane. Urbanul e plin de un soi de sclavie. Îmi pun problema că a trăi în felul acesta, te roade și te secătuiește la un moment dat.

O.V.: Vă opriți vreodată proiectele tam-nesam, ca să mai respirați?

T.G.: Niciodată. Dar aștept mereu să le închei, să termin cu intruziunea asta foarte barbară a proiectelor care trebuie finalizate și să mă așez undeva liniștit, să mă eliberez și să încep să ascult muzică clasică, să citesc.

O.V.: Hibernați?

T.G.: Da, cred că da. Deși eu urăsc iarna. Îmi displace profund anotimpul ăsta. În apartamentul părinților mei, cînd eram mic, era foarte frig. Eu sufăr de frig și acum. Dar atunci mi-am și format reflexul acesta: iarna stau în casă și nu fac nimic altceva. E un reflex de animal crescut sub comunism. Cînd totul îngheață, pot citi, pot să mă gîndesc pe îndelete, să ascult muzică. Astea sînt momentele în care adun ce-am risipit sau pierdut în iureșul de zi cu zi, întins pe lungi perioade. Pentru asta, aștept iarna, chiar dacă nu îmi place anotimpul. E o perioadă în care adun idei,  în care mă umplu.

O.V.: Citeați sub plapumă?

T.G.: Da. Îmi amintesc cum tatăl meu m-a învățat să usuc peretele cu feonul, fiindcă făcea igrasie. Eu îmi scriam temele și în pauze, mai luam feonul și-l plimbam pe perete. Altfel, mă înfășuram în pături, ca o molie. Eram foarte sîrguincios însă și cu temele, și cu feonul.

Eu am această manie a adunării. Nu arunc nimic.

O.V.: Ce-ar spune Kubrick despre puterea și voința dumneavoastră de control?

T.G.: Eu spun c-ar fi fost mulțumit de mine. Era un om, așa ca mine, care voia să se asigure că toate lucrurile sînt la locul lor. Din ce-am văzut, citit și închipuit eu – adică așa cum îl văd eu pe Kubrick, avea mania aceasta, ca fiecare detaliu să fie sub control. Eu mi-am validat de-a lungul timpului, că într-adevăr, dacă vrei să fie totul bine, trebuie să ai lucrurile sub control.

O.V.: Paranoia controlului e un reflex profesional?

T.G.: Nu știu dacă există o legătură neapărată. Sînt conștient că dacă mă apuc să regizez ceva, e important să nu fiu totalitar, să-mi permit un fel de joacă, o anumită spontaneitate. Adică e important ca în orice moment să știu cît de mult pot să-mi dau eu drumul și cît de mult pot să dau drumul actorilor să facă așa cum simt ei. E o muncă de echipă. Eu o simt ca pe un sport extrem, în care trebuie să conștientizezi mereu în ce măsură poți și e indicat să controlezi. Trebuie să ai foarte clare toate lucrurile în cap. Și am văzut treptat că lucrurile ies bine numai dacă le ceri celorlalți același grad de implicare și de respect. Cei care lucrează cu mine, deja știu, că sînt foarte chițibușar și iau lucrurile la pigulit. Chiar sînt paranoic. De pildă, dacă văd un text scris cu greșeli de grafie, nici măcar nu pot să continui cu cititul. Greșelile îmi sar în ochi și mă enervează îngrozitor.

O.V.: V-ați aruncat vreodată proiectele din spirit perfecționist?

T.G.: Nu le-am aruncat imediat. Dar îmi amintesc acum chiar de un proiect din preajma debutului. Am lucrat la el foarte mult timp și pur și simplu nu-mi ieșea. Nu l-am aruncat, dar l-am pus deoparte. Eu am, de altfel, această manie, a adunării. Cred că semăn cu bunicul meu. Nici el nu arunca nimic. Și eu păstrez tot, fiindcă ele fac parte din mine. Pot să le uit, dar sînt pline de un anumit efort, de o anumită tensiune care îmi aparțin și nu le pot arunca pur și simplu. Eu cred că dacă o idee a apărut în capul meu, chiar dacă nu-mi iese acum, poate că nu i-a venit încă vremea, că o să se coacă mai tîrziu. Și atunci, o pun deoparte, la dospit.

Regret perioada în care pur și simplu nu existau reguli

O.V.: Dați vreo șansă ideilor bune, dar scrise prost?

T.G.: Nu există așa ceva. Cei care au idei bune, le și scriu bine, în general. Nu există idei bune scrise cu picioarele. Există idei bune împărtășite la șpriț, dar pe acelea nu ai nevoie să le scrii. Dacă o faci, trebuie să ai talent. Iar dacă mai și lucrezi într-o zonă apropiată cuvîntului, literaturii sau artei, nu ai voie să faci așa ceva! Citesc în ultima vreme scenarii pe care nici măcar nu mai ajung să le evaluez la nivel artistic fiindcă sînt pline de greșeli din acestea. E trist că oamenii tineri ajung să scrie în așa hal.

O.V.: Ce le lipsește?

T.G.: Nu știu. Nu cred că orele petrecute în bancă. E altceva. Regia, de pildă, n-o poți învăța în facultate. Ea poate fi doar practicată. Sînt oameni care nu sînt regizori și totuși știu cum să procedeze. Mie, nu facultatea mi-a arătat cum se face treaba asta, ci orele petrecute ca asistent de regie. Și pe vremea mea, ca și acum, facultatea nu avea un rol prea mare în formarea unor competențe reale. Nu-ți creează un cadru de pregătire profesională. De acolo îți tragi diploma, dar nu înveți propriu-zis să faci ceva, nu-ți educă instinctele într-un mod practic.

O.V.: Dumneavoastră unde ați învățat să vă ascuțiti simțurile?

T.G.: În facultate, desigur. Pentru că pe vremea mea, situația politică, socială, culturală era foarte interesantă. Eu încă am avut parte și de boema studenției, și de cadrele în care poți, curios, informal să-ți construiești personalitatea. Era o perioadă foarte tulbure în care învățai să te revolți. În anii ’90, cînd am făcut eu școala, era o lume foarte specială în București. Iar eu aveam norocul să ajung noaptea în localurile, în crîșmele frecventate de toți monștrii sacri. Așa, plecat la o întîlnire de pahar cu prietenii, l-am cunoscut întîmplător pe Dinică. Nimeream pur și simplu din întîmplare în aceleași încăperi în care se aflau și ei. Eu eram, nu știu cum să spun, nu dezorientat, dar nici orientat. Eram cu grupul. Apăreau hotărîri spontane, iar noi, eram foarte efervescenți. Pe atunci, nimeni nu știa exact ce este de făcut. Nici noi, nici profesorii, așa că, practic, învățam unii de la alții. Toată lumea contesta pe toată lumea. Dacă nu-ți plăcea un profesor, imediat făceai scandal. Militam. Ieșeam în stradă. Voiam să dăm jos decani. Și o astfel de hotărîre, de pildă, că un anumit om nu e vrednic să ne fie profesor, prin trecutul lui, prin practicile pe care le avusese, era imediat îmbrățișată de toată lumea. Ne molipseam între noi. Era un haos total în care trăiai totul mult mai intens. Mă simțeam puternic pe atunci. Eu regret perioada aceea. Mi se pare foarte plină și densă. Nu erau reguli pe atunci. De asta tînjesc după ea, fiindcă atunci totul era înafara regulii. Nici reguli sociale, nici nimic. Era fascinant. O lume care nu mai e.

Am ajuns cu picioarele pe pămînt

O.V.: Cînd a început să vi se facă ordine în viață?

T.G.: Probabil că în momentul în care am intrat în TVR. Atunci a început ordinea. Asta a implicat ceva mai dureros decît ordinea, și anume, convenția. Adică, una e să respecți niște reguli și alta e să respecți o convenție. Eu am intrat atunci în acest fel de convenție. Apoi am avut și un copil. Automat, a început o ordine. A trebuit să-mi dau atunci seama ca nu sînt singur pe lume și nu mai pot fi atît de egoist. Că trebuie să țin cont de alte lucruri, decît de mine.

O.V.: V-a trebuit o voință de fier ca să vă „domesticiți”?

T.G.: Nu știu. Eu cred că e nevoie să știi ce să ceri și de încă ceva. Adică, dacă tu ai o rigoare și vrei să conduci spre un țel, spre o finalitate pe altcineva, atunci trebuie să molipsești de rigoarea ta și pe acel celălalt sau pe acei ceilalți. Oamenii sînt absolut siderați cînd intră la mine în birou fiindcă este o dezordine infernală. Dar mie mi se pare că e perfect fiindcă știu cum e organizată harababura mea. Eu nu pot să am o singură masă. Îmi trebuie trei mese pe care să-mi presar cărți, cd-uri, mape. Pînă și canapeaua e ocupată de broșuri. Dar e modul meu de lucru. Eu nu am nevoie de o ordine chirurgicală, ci de rigoare.

O.V.: Cu TVR-ul, cine de la cine s-a molipsit?

T.G.: Eu aveam pe atunci o naivitate, o credință în lucrurile care pot fi schimbate. Adică eu chiar credeam în așa ceva, în posibilitatea transmutărilor, a devenirii. Acum nu mai am această naivitate. Experiența aceea m-a maturizat și m-a convins, într-adevăr, de anumite lucruri.

O.V.: Ce fel de lucruri ați fost obligat să vedeți?

T.G.: Să spunem că așa am ajuns eu cu picioarele pe pămînt.

Pentru mine, bufnițele n-au fost ce-au părut a fi

O.V.: Ați văzut filmul Twin Peaks?

T.G.: Sigur. Eram un mare fan al filmului acela. Mă fascina lumea de umbre, cum naivitatea se pervertește odată ce intră pe făgașul răului. Cum fata aceea, Laura Palmer, făcuse un experiment cu propria ei viață. A intrat în rău și a vrut să vadă dacă mai poate ieși, dar s-a afundat tot mai mult. Era interesant cum ea își amintea de naivitatea ei, nu se pervertise cu totul, dar nu se mai putea opri din droguri, experiențele din pădure, cele din bordel…

O.V.: Ați crezut vreun moment c-o să reușească să se salveze?

T.G.: Nu. Mi-a fost clar de la început. Chiar de la primele secvențe am știut c-o să se sfîrșească rău pentru ea.

O.V.: Spuneați în urmă cu ceva ani că ați intrat în TVR făcînd un experiment pe propria piele. Să vedeți dacă puteți „ieși întreg dintr-un mediu putred”.

T.G.: Da. și exact ca-n Twin Peaks, și pentru mine, „Bufnițele n-au fost ce-au părut a fi”. E imposibil să crezi că poți schimba un sistem care are niște reguli-nereguli și unde răul e atît de profund. Cînd intri în așa ceva, nu poți schimba doar apa. Adică să pui într-o zi altă apă la flori. E vorba de rădăcină. Dacă nu tai rădăcina, ești pierdut. Iar eu, la fel ca alții, n-am știut să tai rădăcina de la bun început, din prima zi, din prima săptămînă sau lună.

O.V.: Știați ce înseamnă „rădăcină”?

T.G.: Cum să spun, poți să bănuiești care-i sursa răului. Dar pîna nu te dai cu capul de grindă, nu poți să observi. Or, e o chestiune aici care ține de tainic, de ocult. Un prieten care are o experiență foarte mare în marketing, mi-a spus: „Tudore, tu ai pierdut partida încă din prima lună”. E foarte simplu: nu poți să faci reforma unui organism bolnav schimbînd întîi calitatea imaginii și activităților organismului. Adică eu m-am apucat să fac programe, să cosmetizez, să mut oameni de pe un post pe altul. Nu astea sînt lucrurile pe care trebuie să le faci mai întîi. Prima oară, trebuie reformat sistemul, în ansamblu. Îmi aduc aminte cu amuzament de o situație. Făcusem o ședință pentru găsirea unui slogan și-a unei modalități de-a anunța ca vom fi diferiți. și toată lumea trebuia să vină cu o idee. Cineva a venit cu una pe care toată lumea a rejectat-o și-a spus: „noi nu putem să avem așa ceva”. Omul acela a spus: „opriți programele pentru o zi. Nu mai difuzați nimic și puneți o banderolă pe care să scrieți că TVR se schimbă”. Acum îmi dau seama că ar fi fost un bun început pentru construcția pe care-o visam eu. Dar, în fine, ăsta e un capitol închis pentru mine.

Am ajuns foarte sceptic și nu prea mai cred în nimic

O.V.: V-ați ales cu cicatrici?

T.G.: Am ajuns la concluzia, pe care n-o aveam înainte, că răul este impozant peste tot. N-ai cum să nu te atingi de el, să nu te urzice. La noi, în România, e însă o particularitate: moștenim, din păcate, un sistem – și-o spun foarte clar – eu n-am crezut și nu cred în teorii ale conspirației, în Securitate și din astea, despre care numai cînd aud, mi se face pielea de găină – dar sistemul nostru e canceros, posedat de rău. Răul nostru ține de poliția politică, de oamenii care ani de zile au crescut în anumite structuri, care s-au infiltrat și care au rămas și acum infiltrați. Toate afacerile mari din România de după ’90 sînt marcate de tipul ăsta de prezență care trage în continuare țara asta în jos. 

O.V.: V-au trecut repede „urzicăturile”?

T.G.: De fapt, am ieșit alt om de acolo. Am fost avertizat: „nu poți să ieși de-acolo nepătat, nestricat”. Iar eu m-am avîntat să-i flutur: „nu, domnule, este posibil”. Dar am aflat pe pielea mea că există ceva mai presus de toate activitățile și întîmplările reale, practice. Am auzit o expresie cînd Orban a făcut accidentul acela de mașină. Atunci, un prezentator de la o televiziune l-a întrebat: „e comandă pe dumneavoastră, domnule Ludovic Orban?”. Eu am văzut cu ochii mei această practică cotidiană în media: imaginea trebuie zdrențuită, fiindcă apoi, carnea sîngerează singură dacă nu mai are pielea intactă, deasupra, s-o apere. Eu chiar am crezut în ideea de dreptate, în ideea de justiție, de cauză pe care să ți-o asumi. Să faci ceva mai presus de tine și interesul tău imediat, să faci ceva care, sigur, te umple, te încîntă, te face să fii mai mult și mai important, dar nu-ți este de vreun folos imediat și egoist.

O.V.: Ați rămas fără „cauză”?

T.G.: Cred că da. Adică eu chiar aș vrea să mai cred în cauze, în idealuri comune. Dar am observat că dacă mai vrei să urmezi un principiu, să fii una cu-o cauză, ajungi să te îndepărtezi total și de tine, și de lume. Adică, în mod special, în România, nu prea ți se permite să ai cauze. Ajungi să te macini pînă ce te transformi tu ca om, iar cauzele se usucă, dacă n-au fost pervertite între timp. Iar imaginea, numai spun. Lucrurile se interpretează taman pe dos în țara asta. Adică, dacă faci ceva, nu e bine fiindcă sigur e ceva necurat dedesubt, iar dacă nu faci, iar nu e bine. Am ajuns foarte sceptic. Acum am intrat chiar într-o etapă foarte proastă, în care nu prea mai cred în nimic. Nu mai știu dacă nu cumva e mai bine și mai valoros să-ți fie ție bine. Nu mai știu dacă nu cumva e o virtute să-ți urmărești interesul imediat, egoist și personal, de care să ții cu dinții. Dacă nu cumva e mai valoros să ții la tine.

Urmele și amprentele trecutului trebuie șterse

O.V.: V-ați agățat vreodată de ideea c-aveți un destin?

T.G.: Sigur că îmi trece asta prin minte de multe ori. Adică am nevoie să cred că am o menire, ca să cred și în ceea ce fac. Dar mai cu seamă, m-am legat de ideea asta la alt nivel – explicativ. Adică am tot încercat să-mi dau seama de ce nu vreau să plec din țară. Din țara pe care o văd așa cum am spus, cu niște ochi care-i observă tarele și schilodirile. Atunci am găsit ceea ce s-ar numi „menire” ca pe o explicație pentru bucuria mea de-a face ce fac. Cînd merg la Timișoara, la TIFF și văd atîția oameni fericiți pe stradă, înțeleg că mi se oferă în felul acesta o energie care trebuie dusă mai departe. În ceea ce mă privește, lucrurile s-au întîmplat, au tot venit peste mine fără să le caut. Și atunci sînt obligat să cred în ordinea lor. Sînt foarte sensibil la cursurile line, la armonia în care ceva merge „ca uns”.

O.V.: Cînd nu merge ca uns, vă resetați?

T.G.: Păi la un moment dat, da. Simt nevoia să mă extrag, să-mi dau reset. Să mă opresc din ce fac, să termin și să-mi canalizez energia spre altceva. De exemplu, acum, abia aștept să mă resetez după TIFF-ul de anul acesta și să mă dedic unui proiect nou. Ca să mă dedic, am nevoie de resetare, că altfel, nu funcționez. Trebuie să-mi șterg din minte și din mine, efectiv, ce-a fost, ca să mă umplu într-o altă direcție. Nu sînt o mașină, dar altfel mi-e foarte greu să-mi păstrez atenția, gîndirea limpede și creativitatea. Dacă port cu mine tot bagajul, tot ce-am trăit și ce-am făcut, nu mă mai pot îndrepta. Nu mai pot să mă dăruiesc. Simt și acum că am nevoie de o pauză. În mod sigur. Urmele și amprentele trecutului trebuie șterse.

Încep să pierd contactul cu strada

O.V.: Vă adaptați ușor?

T.G.: Acum, da. Mai demult, nu. Cînd am ajuns în București, de pildă, m-am adaptat foarte greu. Acum intru ușor în orice mediu.

O.V.: La un moment dat, înfierați capacitatea oamenilor de a se adapta.

T.G.: Așa e. Fiindcă asta te modifică, într-adevăr. De pildă, adaptarea oamenilor la funcțiile lor e un lucru foarte grav. E tragi-comic. Am cunoscut mai mulți primari. De politicieni, nu mai vorbesc. E incredibil cît de mult s-au adaptat la funcție. Primele lor cuvinte, limbajul, intonația, subiectele de discuție, toate sînt zero-conținut. Cînd sînt cu ei încerc să vorbesc normal, iar ei pun o placă să meargă. Poate dacă le-ai da un șpriț, și-ar mai aminti de ei înșiși ca oameni. Dar altfel, nu. Problemele de adaptare la funcție generează niște mutații foarte urîte, indiferent de natura funcției. Dar adaptarea la un mediu social, de pildă, e un lucru dat. Adică îl ai sau nu-l ai. Am prieteni care pur și simplu nu se pot adapta. E în gena lor lucrul ăsta.

O.V.: V-a fost vreodată frică să fiți „nimeni”, să nu vă recunoască lumea, pe stradă?

T.G.: Eu m-am ferit mereu, deși îmi place să cred că sînt destul de bine adaptat și adaptabil, să pun prea mult preț pe a fi recunoscut. Sigur că lucrul ăsta se întîmplă uneori și îi stimez pe cei care se îndreaptă spre mine. Dar, poate și fiindcă în memoria mea există niște exemple, niște cazuri ilustrative întunecate, m-am ferit să mă racordez la asta. Adică știu cazurile unor copii cărora li s-a băgat în cap celebritatea și-au ajuns să-și piardă mințile sau să-și pună capăt zilelor. Mi s-a mai întîmplat ca lumea să mă considere uneori un fel de lider, cînd mai vine vorba despre organizări de spectacole, de pildă. Dar asta nu știu de unde vine și unde pleacă. În general, nu-mi place să-mi dau explicații. Sînt lucruri care se întîmplă sau nu se întîmplă. Atît.

O.V.: Fiindcă vorbeam despre recunoaștere, mai sînteți atent la detalii, la priviri?

T.G.: Mi se întîmplă un lucru neplăcut de ceva vreme. Stau atît de mult printre proiecte, printre planuri, încît pierd contactul cu strada. Nu mai știu ce se întîmplă în stradă. De curînd, însă, mi s-a întîmplat să fiu într-un parc, de lîngă Teatrul Bulandra și parcă m-aș fi trezit deodată. A fost o scenă fabuloasă. Era un el și o ea. Iar el o asculta la un test de franceză pe care ea trebuia sa îl dea ca să se ducă la ambasadă. Și țin minte că am stat cred că zece minute pe lîngă ei, prefăcîndu-mă că vorbesc la telefon, numai ca să-i aud și ca să-i văd. Era ca un film. Puteai să pui camera. Eu cred că dacă nu ești atent să pleci urechea în jurul tău, atunci te împuținezi.

Aș vrea să trăiesc mai simplu

O.V.: Ați devenit dependent de munca de birou?

T.G.: Eu mi-am dezvoltat așa, un fel de capacitate multitasking. Constant mi se întîmplă să lucrez la mai multe lucruri odată. Un timp a funcționat cum trebuie. Dar în ultima vreme parcă aș simți că începe să funcționeze și împotriva mea. Fiindcă sînt împărțit și împărținînd energia în atît de multe direcții observi la un moment dat că nu te-ai mai apropiat de oamenii la care ții, că nu te-ai mai uitat la filmul pe care voiai să-l vezi de atîta vreme sau n-ai mai apucat să termini cartea care ți-a plăcut. Iar lucrurile acestea, la care ții într-adevăr și sînt importante, fiindcă le-ai tot amînat, ajung să fie departe de tine, fără să-ți dai măcar seama. Problema mea e găsirea unui timp pe care să-l găsesc și să-l acord individualizat, adică doar unui om, doar unui proiect sau doar unei activități.

O.V.: Vi se reproșează des lipsa de timp?

T.G.: Da. Am „n” discuții pe tema asta cu prietenii și soția mea. Dar e mai mult de atît. Nu știu dacă să mă împart în o mie de lucruri îmi menține tonusul, sau doar trebuie să le fac. Habar n-am. Eu cred că sînt bolnav.  E o stare din care trebuie să mă resetez. Fiindcă sînt prea mult invadat în spațiul și timpul meu real, personal. încep să fur momente în care să citesc. Asta nu e deloc ok. Nu e în ordine să ajungi așa.

O.V.: Cum ar arăta noua ordine?

T.G.: Eu cred foarte mult că putem trăi mai simplu. Ne-am obișnuit așa, să alergăm și asta e ca un bumerang. Aș vrea să trăiesc mai simplu. Aș vrea să nu fie cinci activități pe care să le am în minte într-o zi. Aș vrea să fie una singură. Aș vrea trei luni să nu îmi sune telefonul. Să nu mă caute nimeni. Să nu mă mai cheme o mie de oameni într-o mie de locuri.

O.V.: Vă dezlegați ușor de oameni?

T.G.: Da. Am învățat că despărțirea este naturală. Despărțirea e ceva normal și-n viață și-n meserie. A fost odată dificil să fac, de pildă, castingul unui film. Și a trebuit să mă desprind de două actrițe care făcuseră foarte multe probe pentru rolurile principale. Iar cu două, trei săptămîni înainte de filmare, a trebuit să le spun că nu vor apărea, că nu vor avea rolurile. A fost un moment greu fiindcă și ele și eu le văzusem acolo, în rolurile alea. Și devenisem deja ca o familie.

Ele aveau încredere că vom continua. Iar eu a trebuit să le spun că văd altfel, pe altcineva în locul lor. A spune că te desparți, că pleci, a fost cîndva foarte greu pentru mine. În meserie, ca și în viață, cum am spus. Acum însă, spun „nu” foarte ușor. Am ajuns să fac din despărțire ceva normal și s-o simt natural.

***

Viața între Play! și Reset!

A ajuns să alerge împotriva timpului. Ceva s-a întîmplat cu el de cînd a plecat din TVR. Înainte de asta regizase documentare și clipuri muzicale. Apoi crease grila de programe a postului de muzică Atomic. Cînd a ajuns președinte al Societății Române de Televiziune, nu i-au trebuit mai mult de doi ani, din 2005 pînă în 2007, pentru a-și da demisia. A fost acuzat atunci că a lăsat să curgă un șir găunos de proiecte de marketing care ar fi făcut găuri în buzunarele instituției.

Tudor Giurgiu a obosit repede atunci. A vorbit despre o „revoluție morală” prin care ar trebui să treacă „organismul țării în ansamblu și al Televiziunii în special”. Revoluția pe care-o gîndea i s-a întors ca un bumerang. A lăsat cauzele de Don Quijote să le poarte alții, iar el a învățat să fie așezat, să-și vadă de ale lui. Să nu ardă prea tare, fiindcă „în viața asta nu mai poți să te arunci în foc pentru nimic. Nu mai merge”.

Tudor Giurgiu și-a înființat o companie de producție cinematografică, Librafilm, și a rămas să facă ordine printre scenarii și pelicule. A lansat Festivalul Internațional de Film Transilvania, iar asta l-a încredințat cumva că are o menire. După ce a ecranizat „Legături bolnăvicioase”, după romanul Ceciliei Ștefănescu, a primit Premiul Publicului, la gala Premiilor Gopo, din 2007. A început să producă de un an  și filmul „Undeva în Palilula”, al regizorului de teatru Silviu Purcărete. „O viziune grandioasă”, a spus Tudor Giurgiu care a trebuit să aducă o mașină de broaște într-o hală dezafectată pentru a reconstitui un cadru natural pentru filmări. Acum și-ar dori să se „reseteze”. Să nu se gîndească la nimic și să fie liber. Dar pentru asta, trebuie să aștepte iarna.

Oana OLARIU