În contul amintirilor

Zilele trecute am surprins o dis­cuție dintre două colege dragi, dar des­tul de înfipte, despre Facebook și despre cît e de greu să renunți la o re­țea de socializare. „Eu sînt toată ziua on­line. Dacă sînt acasă și nu dorm, mă găsești pe Facebook. E o tîm­pe­ni­e ce fac ăștia cu «Ziua renunțării la cont»!” vociferează brusc Roxana, trezindu-și colegii dintr-un somn ce-i amenință la fiecare curs care se des­fă­șoară în amfiteatrul respectiv. „Și chiar n-ai putea trăi fără Facebook?” o întreabă Laura, cu brațele încruci­șate.

Nu, nu ar putea, îi răspund în gînd, pentru că rețeaua respectivă e mai mult decît un drog. E un stil de vi­a­ță, un fel de altă ființă care se în­co­­lăcește în jurul nostru ca un șarpe lu­cios și nu se desprinde nici dacă bi­fezi opțiunea „Ștergere cont”. Dacă nu ai cont pe Facebook, nu ai ochi al­baștri. Ești un singuratec, o nălucă chio­ară, surdă, șchioapă, spuneți-i cum vreți voi, prinsă într-o cămașă de forță, un fel de extraterestru în co­mu­nitatea „fețelor” adunate în „car­te”.

Dacă stai să numeri discuțiile dintr-o zi în care ai auzit cel puțin o dată cuvîntul respectiv, ajungi la o ci­fră impresionantă, care te pune pe gîn­duri. Dar nici alea nu îți mai a­par­țin. Orice idee sau stare ajunge pe „pe­rete”, pentru că dacă nu îm­păr­tă­șești totul, nu mai ești activ, plicti­sești. O melodie care îți alină sufletul nu poate sta cuminte numai în Wi­namp-ul tău, ar fi o adevărată do­va­dă de egoism, iar Germania nu poa­te cîștiga la Eurovision dacă nu îi comentezi prestația prin actua­li­zarea „stării”.

Facebook e peste tot, dacă te ca­uți atent prin buzunare, îl găsești și a­co­lo. Numai în amintiri nu te scotoci. S-au născut înaintea rețelelor și, slavă Domnului, sînt „indexate” doar în suflet.

Lina VDOVÎI