Greva neuronilor

În țara grevelor nu se mișcă ni­mic în afară de scrisul de pe bur­tie­­ra televiziunilor de știri. Totul e în­­cre­me­nit din cauza unei combina­ții fa­tale, care a intoxicat mințile și cor­pu­rile celor ce se complac acum în­tr-o stare de spaimă neîntreruptă. Este vor­ba de împreunarea unei men­ta­li­tă­ți falimentare cu obiceiul de a face ju­decăți de valoare, în lipsa unei edu­cații care să permită acest lucru. Și cum de la a te minți pe tine însuți pînă la a-i minți pe cei din jurul tău nu mai e decît un pas, avem și rețeta pro­pagării unei epide­mii de isterie, ge­nerată de o măsură e­conomică jus­­ti­ficată din punct de vedere logic: scad încasările, scad salariile. Cu pen­siile e altă discuție.

Și tot românul care a crezut pînă ieri că banii de salariu pică din cer a in­trat în grevă. Sau amenință că va intra de mîine. În acest punct aș fi ten­tat să spun că fericiți sînt cei să­ra­ci cu duhul, deoarece nici nu bă­nu­iesc hăurile spre care i-ar în­drep­ta ins­tinctele lor primare în si­tua­ții de cri­ză. Numai că fericirea lor e în­tre­rup­tă brutal, în primul rînd, de cîțiva jur­naliști nefericiți care au ri­di­cat slă­­bi­ciunile profesio­na­le și lip­sa edu­­ca­ției academice la rang de stan­dard la locul de muncă.

Am constatat acest lucru atît prin re­dacțiile pe unde am trecut (mai pu­țin în presa scrisă, e drept), dar îl ob­ser­v mult mai bine din postura de u­ti­lizator al serviciilor me­dia. De­mon­­strația: cînd inviți pe post un li­der sindical, invocînd faptul că el re­pre­zintă interesele a zeci de mii de oa­meni săraci, nu poți face abs­trac­ție de averea considerabilă pe care el a fă­cut-o în timp ce sindicaliștii de rînd au continuat să eșueze în tentati­va lor de a pune ban pe ban. Cînd me­dia­ti­ze­zi intens manifestații organizate de lideri direct implicați în ma­na­ge­men­tul televiziunilor sau zia­relor res­pective, cînd pui pe picior de ega­li­tate logica unui strungar cu cea a unui economist res­pec­ta­bil, dînd do­va­dă de o obiectivitate ire­proșabilă prin sublinierea faptului că totuși strun­garul are dreptate, că „e mulți ca el”, atunci ai mai dat un pi­cior în fun­dul profesiei de jurnalist.

Dar este un fapt cît se poate de real că sînt numeroase cazurile în care jurnaliștii ajunși șefi de departament sau chiar de redacții nu mai au prea multe lucruri în comun cu jur­na­­­lismul. După cum, mulți jurnaliști buni au ales să iasă din presă, ori nu și-au mai găsit pur și simplu locul prin­­tre atîția manageri de presă, publisheri și senior editori care văd în fiecare grevă o ocazie de a surprinde live țipete, leșinuri, bătăi, incendii sau – Doamne ajută! – un coșciug purtat pe brațe.

Răzvan VINTILESCU