Amintiri din vacanțele copilăriei
Opinia de la centru 9 iunie 2010 Niciun comentariu la Amintiri din vacanțele copilăriei 3Un singur lucru nu-i plăcea. Să-l pupe baba. Să-l strîngă la pieptul plin și să-l alinte „sătănel”. Pînă nu de mult credea că este singurul care are bunică cu musteți, apoi s-a liniștit. A crescut iar baba nu mai ajungea să-l pupe pe ochi, obraji și frunte ca odinioară, iar cînd vroia să-l aplece băiatul stătea drept, cu barba în părul ei cărunt, mirosind a săpun de casă.
Parcă acum doi ani îi făcea baie în copaia din pod și îi povestea despre isprăvile de război ale bunicului. Apoi mergeau la mormînt să strîngă știrița și pălămida crescută aiurea și să mai dea cu un strat de var alb crucea de lemn.
Bunicul era surd de o ureche, însă știa să citească bine din priviri. Îl lua pe genunchi ca pe un fulg și-l legăna „hopa-tica” pînă îl apucau durerile de reumatism. Avea barba încîlcită ca un caier de lînă nescărmănat dimineața însă avea grijă să și-o pieptene atent, ca pe o pleată de copil. Avea acel pieptene cu dinții rupți încă de pe vremea cînd era flăcău, îi punea cu grijă după lampa cu gaz, să nu se piardă.
Așa erau ei, bătrînii, economi. Aprindeau becul doar duminica ori cînd aveau musafiri, radioul la fel. În rest stăteau cu lampa licărind pînă îi fura somnul. „Rugăciunea ajunge mai repede la Dumnezeu cu lumină”, spunea bunica cînd îi punea să-și facă rugăciunea de seară. Atunci era un calvar pentru el, trebuia să o spună cu voce tare, iar dacă nu-i plăcea bunicii trebuia să o ia de la capăt.
Însă niciodată somnul nu era mai odihnitor ca în patul moale cu arcuri vechi din cămara joasă. Tot aici a crescut și tatăl lui, îi povestea adesea cum prindea broaște în beciul săpat adînc în pămînt și cum le făcea hățuri și le puneau la o căruță împrovizată. Sau cum făcea mîncare la frații mai mici pînă veneau părinții de la CAP, obosiți și plini de trudă.
Tot bunicul era cel care își scotea decorațiile de război dintr-o valiză și i le prindea în piept, în joacă. Odată era să fie omorît chiar de un camarad, era în prima linie a frontului cînd s-au văzut atacați. În încăierare s-a trezit cu un cuțit în coaste, însă a scăpat cu zile. Acum un an a surprins-o pe bunică uitîndu-se la bucățile de tinichea. I s-a părut că rîde și că le mîngîie cu mîinile ei aspre, numai os. Dacă ar fi să o mai vadă o dată ar pune-o să-l alinte și și-ar lăsa ochii sărutați. I-ar spune că este cea mai grozavă bunică cu mustețe și că poveștile nu mai au farmec cînd sînt rostite de alte guri.
Paula SCÎNTEIANU
Adaugă un comentariu