Sahara fără cămile

Ora 10. Cam tot atîtea prosoape stau aruncate pe fîșia de nisip de lîngă bazin. Un grup de fete în rochițe colo­rate trec rîzînd pe lîngă portari și se în­vîrt de vreo trei ori în jurul ștrandului. Găsesc locul „unde bate soarele cel mai tare” și se așază liniștite.

Lîngă ele un băiat se ridică strigînd: „Andrei, la trei sărim”. Prietenul lui se încruntă, se uită la fetele de lîngă el și zice după cîteva minute de privit în gol: „Hai!”. Cei doi urcă vorbind și se opresc pe ul­tima trambulină. Andrei privește în jos și se întoarce către prietenul lui, ca­re deja cobora scările către plajă. Nu au sărit și s-au așezat triști pe marginea bazinului, oricum apa era mult prea re­ce pentru o baie în toată regula.

La amiază corpurile lucioase se pră­jiseră deja. Cîțiva curajoși se aventuraseră în piscină pentru a mai domoli roșeața pielii bătute de soare. Barmanii de la bărulețul din colț nu mai făceau față cererilor de Cola, bere și în­ghe­ța­tă. Oricum nimic nu ajuta. Căldura prin­­dea păr bogat de fată în coc strîns la spate și îi împingea pe băieți sub cele cîteva umbreluțe. Copii țipau din ba­zi­nul cu apă ce ajungea pînă la gleznă în timp ce tăticii trăgeau cu ochiul către paradisul interzis de soțiile atente.

Mica Sirenă și piratul din Alexandru

Elena nu știe să înoate. Se chinuie în fiecare an să învețe dar recunoaște de fiecare dată că pur și simplu îi e frică. „Vara asta am zis. Nu plec de aici pînă ce nu reușesc să rămîn la su­pra­față cîteva minute”. Se ține strîns de bara piscinei și privește cu încre­de­re către prietenul Bogdan, care îi face semn să nu lase urme pe bucata de me­tal. Fata brunetă își face curaj, închide ochii și începe să dea din mîini. Stropii răcoroși lovesc ca săgețile tătarilor duș­manii care cad pe capete.

Unii au capitulat după cîteva se­cun­­de în timp ce restul s-au retras rî­zînd către margini. Elena se luptă cu apa ca un copil chinuit de frica de în­tu­neric. Nu reușește decît să îl strige pe Bogdan, care deja plecase că o sal­ve­ze. „Nu prea îmi iese și, Doamne, chiar îmi e frică.” Băiatul rîde și îi face din ochi: „Mie îmi place că nu știe. A­șa o mai salvez și eu.”

La ora patru, dom­nișoarele erau deja extenua­te de la atî­ta cremă aplicată din oră în oră, iar bă­ieții cu burta dolofană de be­re. Doar înspre seară cohorta de tineri se îndreaptă liniștită către autobuzele mirosind a Nivea. A doua zi, ora 10 cearșaf urile vor fi din nou desprinse de pe paturile din cămin și postate pe nisip. Pînă la vacanță mai e puțin.

Livia MOVILESCU