Scrisoare pentru cititori

Redacția asta e camera din C5 în care nu am stat niciodată. Știu fie­ca­re cută sau rotunjime a mesei mari pe care mi-am odihnit adesea ca­pul în căutarea inspirației. Pereții gal­beni, televizorul transformat de timp în radio, imprimanta care o­bo­seș­te duminica și perdelele furate, pe toate le-am urît și blestemat.

Ar­ti­cole nepredate la timp, uși care ți se închid în față, telefoane la care nu răspunde nimeni, căldură, au­to­bu­­ze și cîini înfometați în mijlocul nopții, pe toate le-aș fi dat pe un mic bine făcut la un grătar de weekend. Le-aș fi oferit din prima lună în care scriam doar „unde arde” și nu m-aș mai fi întors niciodată. Aș fi vrut să ur­ce altcineva pînă la etajul doi al Casei de Cultură, să născocească scu­ze pentru prietenii care nu au înțeles niciodată ce fac „atîta timp a­colo la ziar”, să refacă în Pho­to­shop pozele de familie din care lip­sesc și să repare neonul care cli­po­ceș­te speriat de ora tîrzie la care tre­bu­­ie să lucreze. Așa gîndeam la gră­di­niță și în primul an de facultate.

Au trecut amîndouă la fel de re­pe­de. Am început să nu mai nu­măr gropile CUG-Copou sau paharele cu Cola băute, am pierdut șirul cutiilor de pate mîncate de pe foi A3 și am uitat cum arată casa bunicilor de la țară. I-am cunoscut însă pe ei, pentru voi doar semnături la finalul cîtorva semne. George m-a învățat cum se fac chiftele adevărate, Lina cum se cheltuie o bursă în 20 de minute la Zara, iar Diana mi-a ex­pli­cat foarte clar cum a trece pe roșu contravine principiilor etice. Lupu ne-a demonstrat că timpul este un con­cept relativ, un proiect poate fi terminat și cu o oră înainte de pre­da­re și sigur că Moldova ne este mult mai dragă acum după Spicușoarele aduse de Anastasia. Alex a apăsat un buton de panică și s-a speriat mai rău decît islandezii la vederea vul­ca­­nului, iar Alexandra s-a apucat de scris o scrisoare către FMI după ce a trecut examenul la Economie. Ei mi-au demonstrat că muzica lui Bob Dylan „merge” și la patru di­mi­neața, iar cura cu piure de la cantină nu poate să nu îți adauge cîțiva centimetri în locurile esențiale. Nu vă mai spun decît atît: pentru mine, ei sînt ca un pahar cu apă rece la 35 de grade, ca rochia aia care îți vine per­fect și ca melodia preferată – in­dis­pensabili.

Livia MOVILESCU