Ultima uniformă a studenției

Ilinca are ochii mijiți și genele ar­cuite încă de somnul copilăriei. E ca o sfîrlează, se mișcă mereu, face pa­șii mari și încrezuți, dansînd cu a­le­i­le, cu vîntul și cu fulgii de zăpadă. Dacă se împiedică, își ridică poalele ro­chiei și se ridică în picioare roșind. Îi trece însă stînjeneala imediat, de cum îi întinde cineva o mînă caldă. Așa i s-a întîmplat mereu. Ilinca nu și-ar mai fi împletit azi visele în co­si­țe răzlețe dacă nu o ridicau ceilalți de la pămînt. Nu ar fi roșit, nu ar fi dansat fără a face un pas strîmb, nu ar fi avut pe genunchi numai cîteva sem­ne de căzătură.

E fată ascultătoare. Dacă i se spu­nea, cînd era mică, să nu lipească gu­ma pe pereți și apoi să o ia din nou în gu­ră, nu o făcea. Apoi, a încetat să a­run­ce cu cîrlige în oameni de la balcon, să se bată cu băieții după școală și să își îndepărteze degetele în timpul u­nei scene fierbinți, în serile de du­mi­nică, atunci cînd toată familia ur­mă­rea filme cu Tom Cruise sau Julia Ro­berts.

În liceu nu îi plăcea să se gîtuie cu o cravată și să își lipească numele pe un ecuson de plastic. Se aranja cu ciu­dă în fața oglinzii o dimineață în­treagă, încercînd să scape cumva de i­ma­ginea de elevă ce poartă uniformă. Mergea orice, o broșă sau, în cazurile fe­ricite, un pulover de nailon tras la repezeală deasupra cămășii. După doi ani, a înțeles însă rostul uniformei, iar de atunci nu și-a mai încruntat fruntea din acest motiv.

Apoi, Ilinca a fost fericită. S-a în­tîmplat ceva. De unde, pînă atunci, se înțelegea doar cu anotimpurile, fe­tița cu gene lungi i-a întîlnit pe A­nas­ta­sia, George, Lupu, Diana, A­le­xan­dra, Geanina cu „e” și cu „i”, Ra­lu­ca, Diana P., Anca, Livia și mulți al­ții. Cu ei a întîlnit marea și a mutat fa­cul­tatea într-o casă pentru tineri. A­co­lo, au cules povești, au îmbrăcat oa­meni, și-au schimbat sentimentele și au decodat legi. În vi­zu­ina stu­den­ți­lor, au mîncat pilaf boabă cu boabă, au rîs pînă și-au luat zborul toate pă­să­rile de pe geam și au cîntat un cor, pre­cum niște pui amețiți de pri­vi­ghe­toare. Nu le-a fost jenă să ceară bani de la „vizitatori”, pentru o be­re, niște coli A3 sau o Cola la 2,5 litri. Nu le-a interzis nimeni niciodată nimic.

De cînd i-a întîlnit, Ilinca nu a mai dansat doar cu vîntul, aleile sau fulgii de zăpadă. Din horele jucate cu înghesuială a învățat mai mult decît din orice drum pînă în corpul E. A­cum, asta face cînd îi este mai rău. Da­că se supără lumea pe ea, se în­toarce cu fața spre lună și o invită la dans. Într-o zi le va ști pe toate.

Lina VDOVÎI