Electoralism versus responsabilitate

Cînd lucrurile merg bine în viață, în politică, lumea e fericită și pe cîrtitori nu-i ascultă nimeni: n-au credibilitate. În schimb, cînd lu­cru­ri­le stau prost – la fel, și-n viață, și-n po­litică –, ne revoltăm cu toții și cău­­tăm vinovați în dreapta și în stîn­ga.

Cine să fie – însă – cu adevărat responsabil pentru ceea ce se în­tîm­plă în România primăverii-verii 2010? Opoziția acuză – firește – puterea, în timp ce președintele țării, partidul de guvernămînt și asociații continuă să dea vina pe predecesorii liberali, deși premierul și liderul PDL Emil Boc e la cîrmă de un an și jumătate, deci a cam avut destul timp pentru a lua măsuri de redresare care să în­cea­pă să-și facă efectul.

Peste toate – „criza mondială”, comparată în lumea largă cu „marea depresiune” din 1929-1933. Dacă piața creditelor imobiliare nu s-ar fi prăbușit peste Ocean în toamna lui 2007, cu propagarea transcontinentală din toamna lui 2008, sub forma crizei financiare globale, e foarte probabil că România și-ar fi continuat creșterea fulminantă din perioada 2006-2008, cînd a înregistrat rate de vîrf între statele-membre ale Uniunii Europene (în medie 7-8%, locul 1 în UE în 2007, peste 10% în două trimestre din 2008).

Toate aceste date suprapuse fac dificil diagnosticul: e „de vină” doar „criza mondială”?; putea fi ea prevăzută de către clasa politică ro­mâ­nească?; sînt – așadar – liberalii vinovați că n-au pregătit țara pentru re­cesiunea care a urmat după ce ei și-au încheiat mandatul la gu­ver­nare?; sau PDL-ul, la putere de la finele lui 2008, poartă responsabilitatea principală pentru blocajul ac­tu­al al economiei românești, într-atît încît e nevoie acum de teribile „curbe de sacrificiu”, fără de care social-democrații susțin că statul nu mai poate plăti salarii și pensii decît dacă le diminuează sever (cu 25, respectiv 15%)?

Se pot aduce argumente pro și contra fiecăreia dintre aceste ipoteze. Acum și aici, foarte pe scurt – doar două circumstanțe su­pli­mentare, foarte cunoscute, de altfel, dar care trebuie atent și co­rect introduse în complicata ecuație a momentului.

Întîi, oricîte argumente ar căuta actualii guvernanți împotriva predecesorilor, rămîne un fapt incontenstabil că în primul an de exercițiu al premierului Emil Boc, în toate situațiile în care s-a aflat (coaliție PDL-PSD; apoi guvernare solitară PDL, după retragerea social-democraților; apoi interimat în aceeași formulă, după căderea cabi­ne­­tului în Parlament), puterea exe­cu­tivă a amînat continuu adop­ta­rea unor măsuri prompte de auste­ri­tate, care ar fi presupus costuri so­cia­le mai mici și progresive. Mo­ti­vul, ar­hi­știut: PDL-ul a fost mai interesat de realegerea președintelui Tra­ian Bă­sescu decît de buna gu­ver­nare a țării, drept care pînă la scrutinul din no­iembrie-decembrie 2009 a făcut campanie electorală în loc de management de criză, as­cun­zînd realitatea economică și asigurînd zilnic populația că redresarea e iminentă.

De partea cealaltă, rămîne la fel de incontestabilă atitudinea corectă a liberalilor cînd criza și-a anunțat propagarea către Europa, după crahul din septembrie 2008 al gi­gan­tului financiar american Leh­man Brothers. Cabinetul Călin Popes­cu-Tăriceanu a refuzat atunci să aplice creșterile de salarii adop­tate în Par­la­ment din elan populisto-electoral. În toată perioada de pînă la alegerile ge­nerale, liberalii au explicat că, deși știu că vor pierde procente la urne, preferă să ia de­ci­zii realiste și res­ponsabile, refuzînd să se alinieze la demagogia populistă a PDL și a PSD. Orice ar spune contestatarii, ati­tudinea din toamna acelui an 2008 plasează PNL în cea mai respectabilă poziție – politic și moralmente vorbind – pe scena publică a perioadei…

Ion Bogdan LEFTER