Caracterele se cioplesc în lemn
1001 de chipuri 6 octombrie 2010 Niciun comentariu la Caracterele se cioplesc în lemn 1„Concurenții sînt rugați să își ridice premiile de urgență. Haideți, haideți, ce asteptați? Si cei care mai doresc tricouri să vină pe scenă. Dar ușor si nu vă îmbulziți”, îi îndeamnă un domn înalt pe toți paticipanții la cros, adunați în fața Palatului Culturii. Un val de copii mă împinge pînă în fața scenei unde domnul cu jacheta albastră încerca să stăpînească masele dezlănțuite. „Aveți grijă domnișoară, că parcă’s nebuni oamenii aștia”, mă avertizează o bătrînică.
La oale ba, la bijuterii da
Într-un final, reușesc să ajung în fața unui cort alb, unde sînt expuse o puzderie de oale negre. Iar deasupra lor, o plăcuță cu numele comerciantului. Casc ochii. „Nu vă mirați, am venit tocmai din Covasna. Așa vin la fiecare tîrg, chiar dacă-i atîta drum”, îmi explica tînărul blond ce poartă o cămașă tradițională din Ținutul Secuiesc. „Sînt oale speciale pentru sarmale din lut, le lucram manual din generație în generație. Aste oale n-ar trebui să lipsească din bucătăria unii gospodine, is zăstre pentru măritat” și rîde. Îi mulțumesc și îi spun că încă nu mi-a venit vremea.
Spre dreapta, o mulțime de oameni se înghesuie în fața unei tarabe. O femeie strigă, luptînd să ajungă mai aproape: „Vreau și eu un colier de agatha”. Vînzătoarea, o tînără de vreo 20 de ani, e amabilă și încearcă să-i împace pe toti. „Imediat, vă vine rindul si dumneavoastră”. Aștept să se elibere și văd pe masă vreo zece cutii de plastic cu felurite pietre, de diverse culori. Îmi atrage atenția o piatră mov. „Este ametist. Este considerată piatra puterii, a banilor și a succesului”, îmi explică, privindu-mă drept în ochi. Exact ce-mi trebuia. O cumpăr.
La capătul culoarului, în fața intrării în Palatul Culturii, departe de toată agitația, stau meșterii olari veterani. Unul dintre ei e și mesteșterul Gheorghe, sculptor de mai bine de 30 de ani. “Vin la fiecare tîrg de meșteșugari. E drept că acum, cu vremurile astea, nu prea mai cîstig nimic. Dar e o pasiune”, îmi explică.
Oamenii, cioturi de neșlefuit
E un bătrînel vorbăreț, ce poartă o pălărie neagră și un palton crem. Îi place să povestească despre tinerețe, dar și despre pictura cu care s-a certat din cauza regimului. „Îmi impuneau să pictez anumite lucruri pe sticlă, dar mie nu-mi zice nimeni cum să-mi fac treaba, așa că am renunțat”, îmi explică serios, îndreptînd arătătorul spre mine. De atunci, a rămas fidel doar sculpturii. Intr-un spațiu de un metru pe doi metri pătrați, poți să vezi cinsprezece reprezentări de caractere. De pildă, un zburlit, un îngîmfat. „Un ciot a stat în balcon un an de zile pîna mi-a venit într-o zi o idee și l-am transformat în îngîmfatul de-aici. Oamenii sînt sursele mele de inspirație”, îmi mărturisește ridicînd din umeri și îndreptîndu-și privirea spre operele sale. Stie însă, că nu poate șlefui decît cioturi și nu oameni. Și asta îl întristează.
Roxana MĂCIUCĂ
Adaugă un comentariu