O națiune nu poate încheia un contract cu Dumnezeu
Cap în cap 26 octombrie 2010 Niciun comentariu la O națiune nu poate încheia un contract cu Dumnezeu 0OPINIA VECHE: În ziua de azi, cam cît de activ ar trebui să fie rolul Bisericii în societate?
ANDREI PIPPIDI: Ceea ce am să vă pot spune este numai o părere personală, nu am aroganța de a-mi asuma poziția unui moralist pentru întreaga societate. Mai trebuie să ne reamintim de bucuria cu care în 1990, primele zile sau săptămîni, cînd am regăsit libertatea religioasă, am văzut umplîndu-se din nou bisericile. Toate astea însă au fost de o efervescență efemeră, asta din punctul de vedere al sentimentului popular, al atențiunii la formele exterioare și la ritual. Ceea ce a urmat a fost însă o adevărată ofensivă a ierarhiei bisericești pentru a șterge orice amintire a capitulării lor și conciziilor din aniii regimului comunist și pentru a cîștiga o poziție dominantă în societate și viața publică din această țară.
Am văzut începînd ofensiva pentru construirea Catedralei care se cheamă, un nume pe care eu îl găsesc greșit, „Mîntuirea Neamului”. Eu știu că fiecare creștin se mîntuie el singur, adică se străduiește o viață întreagă ca să își merite mîntuirea, dar un neam întreg, mîntuit deodată numai printr-o așa de deșartă (n.r.: construcție), fără conținut adînc. Asta nu s-a mai văzut. O națiune nu poate încheia un contract cu Dumnezeu. De aceea detest ofensiva pentru construirea catedralei, ea corespunde unei mișcări în toată ortodoxia est-europeană. Am în minte exemplele acum care au apărut în Rusia și Serbia unde tot așa, monumente gigantice au căutat să sporească prestigiul acestei religii.
Avem în ultimii 20 de ani un fel de intelighenție pravoslavnică, aceasta încearcă să dea o nouă direcție și este o orientare la fel de legitimă la fel ca toate celelalte, este poate mai vizibilă pentru că e mai selectivă, iar o parte din tineretul studios îi dă ascultare. Nu vreau să mă pun în calea ei, înțeleg acest viitor pe care îl construiesc ei, dar nu este cel la care m-aș fi gîndit eu pentru refacerea culturii românești.
O.V.: Ce ar dori să arate, să demonstreze Biserica Ortodoxă prin construirea acestei catedrale?
A.P.: După cum am spus, să accentueze cît mai apăsat poziția ei dominantă în societate.
O.V.: Ar trebui ca Biserica să se dea oarecum într-un con de umbră? Să urmeze, să spunem sau să aibă drept model alte culte?
A.P.: Noi nu sîntem aici să dăm directive pentru dezvoltarea viitorului Bisericii naționale și în orice caz nu aș încuraja privirea în dreapta și în stînga pentru căutarea de exemple. Am văzut tocmai că exemplele din Rusia, Grecia sau Serbia nu se potrivesc cu spiritul nostru. Cu atît mai puțin aș spune să privească cineva la catolici sau la protestanți pentru o îndrumare. Ceea ce sigur că tot timpul dacă ierarhia ecleziastică ar fi mai moderată în afirmarea ei publică și s-ar cufunda mai adînc în constiința proprie, dacă ar privi cu mai multă luare aminte nevoile acestui popor, atunci am avea într-adevăr o Biserică la care să privim cu încredere și chiar cu mîndrie. Deocamdată însă pentru ei este cu totul deplasată. Aș putea spune un nume s-au două doar printre prelații cărora le închin un respect adînc sincer.
Cine sînt eu ca să dau lecții și să comand reforme?
O.V.: Dacă în anii 90 am luat parte la un așa zis tandem între Biserică și politicieni, mai avem acest și în momentul de față?
A.P.: N-aș avea de unde să știu așa ceva, în situația în care informațiile noastre vin din presă, nu am mai văzut nimic asemănător, dar în orice caz, acea tendință de amestec politic-religios pe care am semnalat-o la o parte din intelectualii noștri este evident un angajament politic, chiar dacă nu pentru cutare om ori contra lui.
O.V.: Politicienii ar putea vedea în continuare așezarea pe lîngă Biserică drept un impuls pentru un număr mai mare de voturi?
A.P.: Desigur, pentru că aceste socoteli de fel și chip sînt o ispită pentru unii oameni politici ca să își cîștige aceste numeroase voturi. Tot ce a fost este așa o formare și dezicere, se plimbă de la un hram de la altul, primesc cu satisfacție ovațiile clericilor și ale laicilor adunați împreună cu oricare împrejurare la o sfințire de biserică.
O.V.: Cît de necesară ar fi o reformă în sînul acestei instituții?
A.P.: Cine sînt eu ca să dau lecții și să comand reforme? Această reformă, dacă se va simți în mijlocul clericilor, o vom avea, dar eu personal nu îi văd semnele pentru mîine și, în sinea mea, o regret. Este doar sentimentul meu individual.
George GURESCU
Adaugă un comentariu