Să nu înjuri de Biserică

De multe ori mi-am făcut cruce cu amîndouă mîinile cînd mirarea nu mai încăpea în niciun alt gest la îndemînă. Cînd un preot nerecunoscut de Bi­se­rică a curățat sfîntul lăcaș de icoane și s-a mutat în Grecia, cînd s-a trezit să dea declarații bă­ia­tul care ar fi avut o aven­tură cu ÎPS Teoctist, Dumnezeu să-l ierte.

M-am mirat ne­vo­ie mare și cînd preoții din Constanța au cerut mi­tă pentru a adu­ce la facultate un pro­fan de la „România liberă”. Mare mi-a fost ne­du­merirea cînd toată lu­mea s-a în­flă­că­rat la gîndul că vii­toa­rea Catedrală a Neamului va întrece în renume Casa Poporului, știrbind cre­dința de nestă­vilit a văduvelor care merg du­mi­nică de duminică cu sar­sa­na­lele pli­ne să se roage.

Nimic nu ne-a rușinat mai tare pe noi, românii creștini din țara asta, cînd s-a întîmplat nenorocirea de la Ta­­nacu. Am spus s-o ierte Dumne­zeu pe sărmana fată moartă pe cruce în secolul XXI și am uitat odată ce pre­­sa a uitat și ea.

Ne căutăm adînc în buzunare atunci cînd dă necazul peste noi și avem o nuntă sau o înmormîntare de făcut, servicii pentru care nimeni n-a tăiat o chitanță în țara asta în care preoții își iau salariile de la bugetul de stat. De la un timp încoace, nu mă mai miră faptul că în micile sate din Moldova, în care mă întorc să observ cum se schimbă firmele de la magazine și cum se corojește varul de pe case, bisericile înfloresc ca ciupercile după o ploaie bună.

Nu mă miră pentru că scopul în­mul­țirii lăcașelor de cult este bine stabilit: din ’90 în­coa­ce, de cînd numărul de locuri de la fie­ca­re facultate de teo­lo­gie din țară a cres­cut văzînd cu ochii, trebuiau să se asi­gu­re locuri de mun­că absolven­ți­lor.

Să mă bată Dumnezeu dacă nu apre­ciez că atunci cînd se întîmplă o ne­norocire în țara asta, Biserica e pri­ma care împarte ajutoare. Prima după ONG-uri și stat. Aș fi ne­re­cu­nos­că­toa­re dacă nu aș menționa că pro­fe­so­rul meu de religie din gene­ral­ă, preotul din sat, nu m-a învățat pil­de bune.

Aș minți dacă n-aș spune că nu m-au mirat mașinile luxoase ale măi­cu­țelor sau casele preoților la ale că­ror porți veghează lei de piatră. Se știe de prea multă vreme că banul a luat locul crenguței de busuioc înmu­ia­tă în a­ghiaz­mă, că nu degeabă Prea Sfinția Sa este chemat la decizii importante în Parlament sau Gu­ver­n.

Acum, mă miră și mai tare de­cla­ra­țiile lui Flutur care, în delirul ier­tă­rii păcatelor, vrea ca Biserica să aibă mai multă putere. Mai multă de atît? Mi-e frică să spun și de data asta Dumnezeu să-i ierte.

Andreea ARCHIP