La masa de joc

Nu contează cît de mare-i cineva, Nicky o să se lupte cu el. Dacă-l bați pe Nicky cu pumnii, el se-ntoarce cu o bîtă. Bate-l cu un cuțit și-o să vină în­apoi cu un pistol. Și dacă te lupți cu el în pistoale, atunci ar fi bine să-l o­mori, pentru că se va întoarce iar și iar pînă cînd unul din voi moare.

Ne-ntîlnim aici în fiecare zi, la a­ceeași masă, comandăm cam aceleași bă­uturi și începem a povesti. Și stăm așa cîteva ore, uneori pînă dimineața, după care ne luăm haina groasă pe spa­­te și plecăm acasă. Așa trec zile, luni, a­ni, pînă cînd, fără să ne dăm sea­ma, ne-apucă nervii. Pe lucruri de ni­mic. Ba ție nu-ți place că eu-s mai pri­e­te­nos decît tine cu oamenii din jur, ba pe mine mă enervează tricoul tău ro­șu.

Și-atunci ne luăm la bătaie. Fără pla­nuri, fără menajamente, pur și sim­plu iau sticla goală dintre noi și în­cerc să ți-o trîntesc de ceafă. Evident te ferești, și aici începe adevăratul tăm­bălău. Alin sare în favoarea mea, Mi­hai se bagă pentru tine și-n scurt timp tot barul se bate. Dacă ne vede Cristache, ăla care are să-ți dea 20 de lei de acum o lună, sare și el la scan­dal, poate, poate-o scăpa așa de da­torie.

De fapt, e un fel de terapie pentru noi toți. Inconștient ne luăm la bă­taie la intervale aproape inegale de timp ca să ne descărcăm nervii pentru toate chestiile pe care n-am avut cu­rajul să ni le spunem pe vreme de „pace”.

Iar a doua zi, cînd ne trezim, sîn­tem ca noi, cel puțin în ce privește spi­ritul și nervii. Stăm tot la aceeași ma­să și rîdem unul de vînătăile și ră­ni­le celuilalt, ne plătim datoriile pe ca­re le-aveam, unul aducînd scuze, ce­lălalt bandaje și leucoplast.

Ioan STOLERU