Diagnosticul perioadei: deficite de legitimitate

Confruntările, dezvăluirile, scan­da­­lurile, războiul total dintre putere și opo­ziție domină actualitatea noastră pu­blică, așa cum au făcut-o pe tot par­cur­­sul anului 2010: polemici peste po­le­mici, controverse provocate de po­li­ti­cile guvernamentale, voturi fraudate în Parlament, revărsări spre presă ale unor valuri de stenograme după con­vor­­biri telefonice ale unor persoane pu­blice, anchete, arestări, moțiuni de cen­zură, mari proteste sindicale, acu­za­ții virulente și iarăși confruntări, dez­văluiri, scandaluri.

Fiecare temă, fie­care episod, fiecare secvență fur­ni­zea­ză materie bogată pentru analiză și – mai ales – pentru dispute. Con­clu­zi­i­le cele mai frecvente ilustrează o în­cli­nație mai veche, repornită cu elan în aceste vremuri „de criză”: aceea a de­fe­tismelor cu substrat „esențialist”, con­­form cărora tot ce se întîmplă n-ar fi decît rezultatul unor “tare” naționale („ăștia sîntem!”, „Așa-i la noi!”, „Ro­mâ­nu’-i hoț, ne­serios” ș.a.m.d., cu toa­te variantele la modă).

Dincolo de comentariile de su­pra­fa­ță pe marginea actualității imediate și dincolo de asemenea fantasme etni­ci­­­zante, există însă surse mai pro­fun­­de ale acestor mari agitațiuni po­li­ti­ce. Ele permit formularea unei diag­no­ze mai se­rioase și mai adevărate asu­­pra pe­rioa­dei pe care o traversăm. Sînt consecințe ale alegerilor prezi­den­­țiale de acum aproape un an; lu­cru­ri știute, poa­te că – doar – nu destul de atent in­ter­­pretate.

Scurtă recapitulare, așadar. Pe 6 de­­cembrie 2009 are loc al doilea tur de scru­­­tin pentru șefia statului. Can­di­da­tul PSD, sprijinit în finală și de PNL, e anunțat cîștigător cu avans mic, în mar­ja de eroare a sondajelor. A doua zi – ordine inversată: celălalt candidat, pre­­­ședintele în exercițiu, Traian Bă­ses­­­cu, susținut de PDL, e proclamat vic­­­torios, tot la foarte mică diferență, fi­­­rește. Acuzațiile și probele de fraudă curg timp de cîteva zile, după care con­­­trolul lui Băsescu și al partidului său de guvernămînt asupra instituțiilor sta­­­tului, inclusiv asupra celor electo­ra­le, și fragmentarea susținerii din in­t­e­rio­rul PSD a lui Geoană, abandonat din in­terese diverse de către anu­mi­te fac­țiu­ni ale partidului, conduc spre accep­ta­rea rezultatului. Situație – așadar – de dublu deficit de legitimitate: pe de o parte – fiindcă victoria „la mus­tață” in­dică practic un rezultat de e­ga­litate; pe de alta – din cauza suspi­ciu­­nii de frau­dă.

Cursele foarte strînse nu sînt o ra­ri­­tate în istoria electoralismului. În atari conjuncturi, în democrațiile a­van­­­­­sate, învingătorul trage conse­cin­țe­le și trece imediat la construirea unor for­­­mule de guvernare, fie efectiv „bi-par­­tizane” (cum se spune în limbajul po­litic american), fie oferind concesii sub­­stanțiale perdantului, respectiv for­țe­lor care l-au susținut și – implicit – ce­­­lei­lalte jumătăți a electoratului. Din pă­cate, la noi s-a întîmplat contrariul: cîș­ti­gătorul a ținut să-și consolideze cît mai autoritar posibil – autoritarist, chiar – puterea și a declanșat ope­ra­țiu­nea de racolare a unor parlamentari so­­cial-democrați și liberali, astfel încît PDL să ajungă la o majoritate pe care fu­sese departe de a o obține la urne cu un an înainte, la parlamentarele de la fi­nele lui 2008. După cum iarăși se știe, la această manevră imorală s-au raliat – regretabil – UDMR și celelalte mi­norități etnice reprezentate în Ca­me­ra Deputaților. Drept urmare, la scurt timp după prezidențiale, am avut și o majoritate, respectiv un gu­vern cu de­ficit de legitimitate. Com­por­tament con­cesiv, deschis compro­mi­­surilor cu opoziția? Dimpotrivă: la uni­son cu șeful statului, mers autoritar(ist) înain­te, pe cont propriu. De unde tot restul: con­flicte, moțiuni de cen­zură etc. etc. etc.

Vasăzică, tot ce se întîmplă – și iată dia­gnosticul perioadei – decurge din bru­talitatea cu care e gestionată o si­tua­­ție politică delicată, astfel încît de­fi­citele de legitimitate ale gu­ver­nan­ți­lor, în loc să se estompeze, au devenit me­­reu mai stridente…

Ion Bogdan LEFTER