„Stenograma”, un nou gen publicistic

Abundența de stenograme publicate în presă – transcrieri de dialo­guri dintre persoane publice folosite ca pro­be în diverse procese din tribunalele pa­triei – arată nu doar că instituțiile sta­tului, cele însărcinate cu înregi­stră­rile discuțiilor telefonice, lucrează. Ci și că presa nu mai lucrează. Pro­cu­ro­rii au început să facă presă în timp ce re­por­terii au devenit dactilografii pri­mi­lor. Simțurile jurnalistice s-au to­cit direct proporțional cu numărul dis­cu­țiilor transcrise din dosare penale și ti­părite în ziare naționale.

Simțul critic, definitoriu pentru o echipă editorială, își dă duhul cînd jurnalistul ajunge la primul paragraf cu înjurături între doi sau mai mulți oameni cu o identitate pu­blică bine conturată. Interesul public este confundat, din ce în ce mai des, cu persoana publică. Prea puțini jurnaliști mai acționează cu luciditate și în­că mai puțini își pun întrebarea e­sen­țială în momentul în care primesc un „dosar” sau acces la transcrieri de con­vorbiri telefonice private: „Al cui este interesul ca documentele pe care le-am primit să fie făcute publice?”

„Stenograma”, din cîte îmi a­min­tesc eu, nu exista printre genurile pu­bli­cistice învățate în școală. De o ști­re care să conțină atîta dialog n-am au­zit, într-o anchetă curge nu doar su­doa­rea sereistului cu căștile pe urechi ci și a jur­nalistului, reportajele conțin doar u­neori înjurături însă și foarte multe comparații, metafore și amprenta re­por­terului, iar interviuri mi-e greu să le numesc pentru că nimeni nu în­trea­bă nici măcar atunci cînd se deschide aparatul de înregistrare. Stenograma pu­blicată în presă poate fi însă ușor comparată cu mîncarea semi-pre­pa­ra­tă. Cineva amestecă niște ingredien­te, le pune cam cîte condimente do­reș­te, le ambalează frumos și le livrează ra­pid pentru a fi consumate doar du­pă o încălzire sumară la o petrecere uriașă. Rolul bucătarului, cel care ar tre­bui să-și aleagă cu grijă ingredientele și să le amestece în așa fel încît in­vitații să nu facă indigestie a dis­pă­rut odată cu apariția acestei proceduri pă­guboase.

Reporterul nici măcar nu mai e o­­bligat să se miște de pe scaunul din re­dacție pentru a-și selecta „ingredientele” și „înghite” cam tot ce-i li­vrea­ză procurorii fără să-și pună întrebări. Verificarea din trei surse a devenit un non-sens în ultima vreme iar istoria pre­sei va consemna stenogramele drept cel mai perfid „gen publicistic” apă­rut din lenea reporterului și perpetuat cu bunăvoința autorităților.

Este adevărat că numărul jurna­liș­tilor s-a redus în ultima perioadă și o gră­madă de ziare s-au închis din ca­u­za crizei economice dar asta nu scuză lehamitea și lipsa de spirit critic cu care acționează cei care au rămas. Ce s-ar întîmpla dacă medicii care au a­les să nu plece din sistem, așa cum sînt ma­joritatea în România, și-ar face me­seria fără tragere de inimă, fără să-și res­pecte pacienții și pe lîngă procedurile chirurgicale standard?

Dezastru e un cuvînt prea blînd, iar jurnaliștii sînt datori să-și respecte me­­­seria pentru că victimele lehamitei lor sînt, în cele din urmă, cetățenii.

Liviu IOLU